ICCJ. Decizia nr. 778/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 778/2005
Dosar nr. 6404/2004
Şedinţa publică din 10 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, A.N. şi P.E. au contestat hotărârea Casei de Pensii Bacău, nr. 761 din 9 ianuarie 2004, respectiv hotărârea nr. 762 din 9 ianuarie 2004 şi au solicitat obligarea acestei autorităţi, să le acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Motivându-şi cererea, reclamanţii, în calitate de fraţi, au arătat că au fost nevoiţi să-şi părăsească domiciliul din Basarabia, împreună cu părinţii, în martie 1942, fiind apoi deportaţi în perioada decembrie 1943 - ianuarie 1944.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 160 din 26 martie 2004, a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii A.N. şi P. (A.) E. s-au născut în localitatea Băhnăşeni, raion Moineşti, în anul 1933, respectiv 1935, iar din actele depuse la dosarul cauzei, respectiv certificatul de la Arhivele Naţionale şi adeverinţa eliberată de Primăria oraşului Jimbolia, nu rezultă că au fost strămutaţi din Basarabia, ci că au venit din comuna Solonţ, judeţul Bacău, iar în această localitate, au fost împroprietăriţi în 1946.
Declaraţiile celor două martore sunt contradictorii cu înscrisurile oficiale şi ca atare, nu pot fi avute în vedere contra acestora.
Împotriva hotărârii pronunţate de curtea de apel au declarat recurs, A.N., A.V. şi P.E., pe care au criticat-o, ca nelegală şi netemeinică.
Recurenţii au susţinut în esenţă că în anul 1942 s-au refugiat din localitatea Topliţa, judeţul Chilia, Basarabia, în satul natal Solonţ, de unde, apoi la sfârşitul războiului au plecat în Jimbolia şi că în mod nelegal, prima instanţă le-a respins cererea şi nu a luat în considerare declaraţiile martorilor.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, constată că recursul declarat de A.N. şi P.E., este nefondat, iar cel declarat de A.V., este inadmisibil.
Cu privire la recursul declarat de A.V., Curtea constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
În cauză, A.V. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, fără să participe la judecarea în fond a pricinii.
Or, hotărârea judecătorească dată în materie civilă are putere de lucru judecat, numai între părţile litigante, dreptul de a o ataca, pe calea recursului aparţine numai acestora şi succesorilor lor în drepturi, adică acelor persoane care au luat parte la judecată sau celor care le urmează.
Acest drept nu îl au terţii, în privinţa cărora instanţa nu a fost sesizată şi care nu au fost părţi în proces, chiar dacă ar fi avut dreptul şi interesul să participe la judecată.
Cu privire la recursul declarat de A.N. şi P.E., Curtea constată că este nefondat, după cum urmează:
Proba cu martori, pentru dovedirea calităţii de strămutat, refugiat, este admisibilă doar în lipsa unor înscrisuri care să ateste cele pretinse şi cu condiţia ca acei martori să cunoască în mod direct situaţia.
În cauză, situaţia prezentată de cei doi martori, L.V. şi B.A., sunt contrazise de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Din actele de stare civilă rezultă că A.N. şi P.E. s-au născut la 28 aprilie 1933, respectiv la 13 februarie 1935, în localitatea Bahnăşeni, raion Moineşti.
Conform certificatului emis de Arhivele Naţionale nr. 1140/2003, familia A.I., împreună cu fii, N. şi E. nu figurează în documentele referitoare la refugiaţii din Basarabia, din anii 1944 - 1950.
Totodată, din adeverinţa nr. 5986 din 30 august 2002, a Primăriei oraşului Jimbolia, judeţul Timiş, aceeaşi familie, cu un număr de şapte copii, printre care şi contestatorii de faţă, a fost colonizată prin Ordinul O.N.A.C. nr. 7420 din 1 septembrie 1945, în comuna Jimbolia, judeţul Timiş, venind din comuna Solonţ, judeţul Bacău, şi fiind apoi în 1946, împroprietăriţi cu 9 iugăre de teren arabil, o casă cu livadă şi bunuri gospodăreşti.
Astfel că din situaţia juridică a familiei, atestată de înscrisurile depuse, nu rezultă că familia A. a fost supusă unui act de persecuţie etnică, deoarece a plecat din comuna Solonţ, situată în România, în judeţul Timiş, spre a coloniza acea zonă depopulată după război, iar nu forţat din Basarabia, după ocuparea ei de armata U.R.S.S.
Pentru aceste motive, se constată că instanţa a soluţionat judicios cauza, recursul declarat, urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.V., împotriva sentinţei civile nr. 160 din 26 martie 2004, a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca inadmisibil.
Respinge recursul declarat de A.N. şi de P.E., împotriva sentinţei nr. 160 din 26 martie 2004, a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 777/2005. Contencios. Anulare partiala a... | ICCJ. Decizia nr. 785/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
