ICCJ. Decizia nr. 1210/2006. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele financiare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1210/2006
Dosar nr. 3800/2005
nr. 15573/1/2005
Şedinţa publică din 6 aprilie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 7 februarie 2003, reclamanta SC L.R. SA Bucureşti a solicitat anularea parţială a procesului-verbal nr. 1446 din 20 noiembrie 2002, încheiat de organele de control din cadrul Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Îndrumare şi Control Fiscal, în sensul anulării obligaţiei de plată stabilită în sarcina societăţii, în sumă de 7.283.300.997 lei, cu titlu de T.V.A. şi penalizări de întârziere, în sumă de 183.387.111 lei, precum şi reducerea sumei reprezentând majorări de întârziere de la 3.250.301.419 lei, la 836.019.479 lei, ca nefiind legal datorate. Totodată, s-a solicitat recunoaşterea dreptului de rambursare a sumei de 13.598.718.726 lei, cu titlu de T.V.A. de rambursat, pentru care organele de control au refuzat restituirea, pe motiv că societatea nu a colectat T.V.A. în sumă de 20.882.019.273 lei, aferentă discount-urilor acordate pe perioada „Campaniei Promoţionale".
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că, deşi în perioada 1 iulie 2000 - 30 iunie 2002 a acordat discount-uri, clienţilor săi, sub forma reducerilor de preţ variabile de la o perioadă, la alta, de la zona geografică, la alta, totuşi, autorităţile fiscale, în mod greşit au reţinut că aceste discount-uri reprezintă bunuri acordate de societate, clienţilor săi, apreciind greşit că nu au fost respectate prevederile OUG nr. 17/2000, privind T.V.A., cu modificările şi completările ulterioare, precum şi HG nr. 401/2000, pentru aprobarea Normelor de aplicare a ordonanţei.
De asemenea, reclamanta a arătat că a contestat procesul-verbal, la Ministerul Finanţelor Publice, care, prin Decizia nr. 575 din 17 decembrie 2002, a respins-o, motiv pentru care solicită schimbarea în totalitate a acesteia, în sensul anulării parţiale a actului de control mai sus arătat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 295 din 5 martie 2003, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că aceasta a atacat doar procesul-verbal nr. 1446/2002 care este un act premergător.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 3129, a admis recursul declarat de SC L.R. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 295/2003, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că aceasta nu s-a pronunţat şi cu privire la cererea de anulare a deciziei nr. 575/2002, a Ministerului Finanţelor Publice.
În fond după casare, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că în raport cu faptul că Ministerul Finanţelor Publice a trecut la executarea silită a sumelor stabilite, ca obligaţii de plată în sarcina societăţii (prin procesul-verbal nr. 1446/2002), solicită să se dispună obligarea Ministerului Finanţelor Publice, la rambursarea sumelor de bani încasate de la agentul economic, în valoare totală de 20.882.019.273 lei, considerate de autorităţile fiscale, ca reprezentând T.V.A. ce trebuia colectat, aferent bunurilor acordate de către societate, pe perioada campaniei promoţionale, 2.414.281.940 lei reprezentând majorări de întârziere şi 183.387.111 reprezentând penalităţile de întârziere, promoţia însemnând întotdeauna numai o reducere de preţ, chiar dacă, în unele facturi s-a menţionat eronat „tone", în loc de „lei".
De altfel, arată reclamanta, autorităţile fiscale au stabilit obligaţia societăţii de a colecta T.V.A., în sumă de 20.882.019.273, numai pe baza facturilor în care pentru campania promoţională s-a făcut menţiunea de „tone", în loc de „lei".
În ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, reclamanta a arătat că, întrucât acestea sunt accesorii cererii principale, ca urmare a admiterii rambursării T.V.A. în valoare de 20.882.019.273 lei, cere şi „rambursarea" sumelor de 2.414.281.940 lei şi 183.387.111 lei, sume nedatorate, dar plătite Ministerului Finanţelor Publice.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 696 din 14 aprilie 2004, a respins acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că faţă de condiţiile art. 14 lit. a) teza finală din OUG nr. 17/2000, autorităţile fiscale au reţinut corect că, pentru bunurile acordate diverşilor clienţi, societatea nu a încheiat contracte în care să prevadă modul şi criteriile de acordare a acestor bunuri, pentru facturile cu menţiunea „tone", iar nu „lei" stabilindu-se corect obligaţia societăţii de a colecta T.V.A. în sumă de 20.888.019.273 lei. S-a mai reţinut că dispoziţiile legale au fost corect aplicate, în succesiunea lor în timp, pentru perioada verificată, iar majorările şi penalităţile nu au fost contestate ca mod de calcul, raportat la debitul în cauză, ci doar ca fiind nedatorate, raportat faptului că nu s-ar datora nici T.V.A.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 8131 din 9 noiembrie 2004, a admis recursul declarat de SC L.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 696 din 14 aprilie 2004, a casat această sentinţă şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că instanţa de trimitere nu s-a preocupat de existenţa reală a bunurilor acordate în plus, ci doar de menţiunea „tone", care se regăseşte pe unele facturi emise de societate, deşi reclamanta a susţinut constant că nu au existat bunuri care să fie acordate clienţilor săi, în vederea stimulării vânzării.
Rejudecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1673 din 13 octombrie 2005, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile, pentru ca pretinsele reduceri de preţ să fie reţinute. Aceasta, întrucât, pe de o parte, facturile prezentate folosite în campania promoţională cuprind menţiuni diferite „tone" şi „lei", astfel cum a reţinut şi raportul de expertiză, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a prezentat nici contracte încheiate anterior campaniei promoţionale, în care să se prevadă expres reducerile de preţ promovate, modul şi criteriile de acordare.
S-a mai reţinut că majorările de întârziere ca debit accesoriu sunt legal datorate în raport cu debitul principal, conform art. 31 din OUG nr. 17/2000 şi art. 13 din OG nr. 11/1996, reclamanta necontestând modul de calcul, ci arătând că nu le datorează.
Totodată, instanţa de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză, doar în măsura în care nu au fost înlăturate cele reţinute de organele fiscale.
Împotriva acestei din urmă sentinţe au declarat recurs, reclamanta SC L.R. SA Bucureşti şi expertul contabil D.G.
În critica formulată de SC L.R. SA Bucureşti se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată ar fi fost dată cu aplicarea greşită a legii, precum şi pretinsa inconsistenţă a considerentelor sentinţei instanţei de fond.
Astfel, recurenta apreciază ca fiind lipsită de sens, abordarea instanţei de fond care, pornind de la prevederile art. 14 lit. a) din OUG nr. 17/2000, a apreciat că în cauză nu ar fi întrunite condiţiile reducerii bazei de impozitare a T.V.A., nici în cazul în care promoţia s-ar fi desfăşurat în forma reducerilor de preţ, nici în cel în care aceasta s-ar fi desfăşurat prin acordarea de bunuri. În opinia recurentei nu este posibil ca aceleaşi operaţiuni din campania promoţională să fie calificate în acelaşi timp, atât ca reduceri de preţuri, cât şi ca oferire de bunuri şi că ambele variante de motivare ce par a fi fost reţinute de instanţă, sunt neîntemeiate, reprezentând o aplicare greşită a legii.
Cu privire la „pretinsa neîndeplinire a condiţiilor reducerii bazei de calcul a T.V.A., în cazul în care promoţia s-ar fi desfăşurat prin reduceri de preţuri", recurenta arată că motivele instanţei de fond nu sunt în concordanţă cu dispoziţiile legale, întrucât reducerile au fost efective şi acordate în sume exacte, în beneficiul clienţilor, pe fiecare factură fiind menţionată suma cu care preţul produselor s-a redus, iar clienţii au plătit, în fapt, preţul redus. Reducerea de preţ nu a constituit în fapt remunerarea unui serviciu sau o contrapartidă pentru o prestaţie oarecare, iar reducerile au fost reflectate în facturi fiscale, precum şi în evidenţele contabile ale recurentei, „chiar dacă pe toate facturile în discuţie a fost menţionată cantitatea de produs cu care echivala reducerea de preţ, în acelaşi timp a fost, însă, menţionată şi reducerea de preţ acordată".
În plus, arată recurenta, instanţa de fond nici nu avea dreptul de a stabili că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 8.14 din HG nr. 401/2000, din moment ce organele de control nu au stabilit o asemenea încălcare prin procesul-verbal de control, ci doar să verifice legalitatea actului atacat.
Recurenta mai susţine că instanţa de fond a motivat greşit şi fără un suport legal şi aspectele legate de aşa-zisa necesitate a contractelor care să prevadă condiţiile acordării de bunuri în cadrul campaniei promoţionale. Aceasta, întrucât, în opinia recurentei, pe de o parte, reducerile de preţ nu presupun încheierea prealabilă a unui contract.
Pe de altă parte, arată recurenta, instanţa de fond nu motivează absolut de loc de ce ar putea să reţină că ne aflăm în ipoteza campaniei promoţionale desfăşurată în forma oferirii de bunuri, cu toate că stabilirea acestui aspect reprezenta elementul esenţial în cauză care a şi determinat casarea cu trimitere.
Mai mult, arată recurenta, raportul de expertiză a clarificat acest aspect, în sensul că în campania promoţională nu s-au acordat bunuri, ci reduceri de preţ, dar instanţa de fond a trecut peste opinia expertului asupra unei simple situaţii de fapt pe care numai acesta o putea aprecia şi care nu poate fi combătută decât pe motiv de fraudă.
În opinia recurentei, constatările expertului erau suficiente pentru a dovedi că promoţia s-a desfăşurat prin reduceri de preţuri, iar nu în forma oferii de bunuri, chiar în situaţia în care facturile nu ar fi existat şi indiferent de menţiunile existente în cuprinsul acestora.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile formulate de SC L.R. SA Bucureşti, soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În cauză, este necontestat că perioada verificată este ianuarie 2000 - iunie 2002.
Astfel, până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor OUG nr. 17/2000, au fost aplicabile dispoziţiile OG nr. 3/1992 republicată, care la art. 14 lit. a) prevedea că nu se cuprind în baza de impozitare, „remizele şi alte reduceri de preţ acordate de către furnizor, direct clientului, inclusiv cele date după facturarea bunurilor sau a serviciilor; bunurile acordate de către furnizori, clienţilor, în vederea stimulării vânzărilor, în condiţiile prevăzute în contractele încheiate".
Conform art. 14 lit. a) din OUG nr. 17/2000, în forma iniţială, „nu se cuprind în baza de impozitare, remizele şi alte reduceri de preţ acordate de furnizor, direct clientului; bunurile acordate de furnizori, clienţilor, în vederea stimulării vânzării lor, în condiţiile prevăzute în contractele încheiate".
Textul a fost ulterior modificat prin Legea nr. 547/2001, în sensul că nu se cuprind în baza de impozitare, „rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de preţ acordate de furnizori, direct, clienţilor, în vederea stimulării vânzărilor, în condiţiile prevăzute în contractele încheiate".
În acest cadru legislativ, în raport cu susţinerile recurentei-reclamante şi cu probele administrate, se reţine că în mod corect instanţa de fond a analizat ambele ipoteze. Contrar celor susţinute de recurentă, nu a reţinut că ar exista posibilitatea de a califica în acelaşi timp aceleaşi operaţiuni din campania promoţională, atât ca reduceri de preţuri, cât şi ca oferire de bunuri, ci dimpotrivă, instanţa de fond a reţinut că în oricare dintre cele două ipoteze, recurenta-reclamantă nu îndeplinea condiţiile legale de a i se aplica modul de calcul a bazei de impozitare dorit de aceasta pentru o parte din operaţiunile facturate (respectiv cele cu menţiunea „tone" ).
Faptul că instanţa de fond a făcut referire şi la prevederile pct. 8.14 din HG nr. 401/2000, pentru aprobarea Normelor de aplicare a OUG nr. 17/2000 privind T.V.A. nu este greşit în raport chiar cu apărările recurentei-reclamante, precum şi cu obligaţiile judecătorului prevăzute de art. 129 C. proc. civ.
De altfel, din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă fără posibilitate de tăgadă că zeci de mii de facturi fiscale poartă menţiunea de „tone", iar nu de „lei", neputându-se invoca la nesfârşit că această pretinsă „eroare" nu are nici o relevanţă fiscală. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât chiar recurenta-reclamantă recunoaşte că au existat şi facturi cu menţiunea „lei" şi că autorităţile fiscale au distins între facturile care aveau menţiunea „tone" şi cele care aveau menţiunea „lei", fiind stabilite obligaţii fiscale doar în cazul primelor. În plus, pretinsele reduceri de preţ nu au fost expres prevăzute.
Faptul că instanţa de fond nu a reţinut concluziile expertului, în sensul că toate operaţiile promovate în campania promoţională sunt reduceri de preţuri, nu este de natură a conferi netemeinicie sentinţei atacate, întrucât, pe de o parte, instanţa îşi formează convingerea în baza tuturor probelor administrate, raportul de expertiză neavând un statut privilegiat în ansamblul acestora. Pe de altă parte, în cauză, instanţa de fond a arătat, printr-o motivare sintetică care sunt concluziile din raportul de expertiză înlăturate, concluzii care nu se susţin prin celelalte probe administrate.
De altfel, susţinerea recurentei-reclamante cu privire la faptul că este suficient a se verifica înregistrările contractuale pentru a dovedi că promoţia s-a desfăşurat prin reduceri de preţuri, şi nu în forma oferirii de bunuri, „chiar în situaţia în care facturile nu ar fi existat şi indiferent de menţiunile existente în cuprinsul acestora", denotă o viziune inedită asupra corectitudinii şi legalităţii evidenţelor contabile ale cărei consecinţe ar putea fi chiar şi naşterea posibilităţii neînregistrării în contabilitatea unor clienţi, a facturilor fiscale care conţin astfel de menţiuni, respectiv „tone", în loc de „lei". Aceasta, în condiţiile în care nu existau dispoziţii contractuale referitoare la modul şi criteriile de acordare a bunurilor.
Cât priveşte pretinsa „inconsistenţă" a considerentelor sentinţei atacate, se reţine că nici această critică nu poate fi primită, în raport cu faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinde atât motivele de fapt, cât şi cele de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Faptul că acesta sunt prezentate într-o formă sintetică, iar nu într-una foarte amplă, ca aceea uzitată de recurenta-reclamantă, nu este de natură a conferi sentinţei atacate, nelegalitate şi netemeinicie.
În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., combinat cu dispoziţiile art. 14, 15 şi 18 din Legea nr. 29/1990, se va respinge acest recurs, ca nefondat.
Referitor la critica formulată sentinţei atacate de expertul contabil D.G., se constată că aceasta este în parte fondată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 213 alin. (2) C. proc. civ., la cererea experţilor, ţinându-se seama de lucrare, instanţa le va putea mări plata cuvenită prin încheiere executorie dată cu citarea părţilor.
În cauză, se constată că, prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2005, expertul contabil D.G. a solicitat aprobarea majorării onorariului.
Prin încheierea din 1 septembrie 2005, s-a prorogat discutarea cererii, iar la termenul din 29 septembrie 2005, instanţa a acordat cuvântul doar pe fond, nu şi cu privire la onorariul expertului contabil.
Având în vedere cererea formulată, complexitatea şi volumul de muncă necesitat de realizarea raportului de expertiză, în baza dispoziţiilor art. 213 C. proc. civ., urmează a se admite recursul şi a se modifica sentinţa atacată, în sensul majorării onorariului de expert de la 40.000.000 ROL, la 100.000.000 lei ROL, diferenţa urmând a fi achitată de SC L.R. SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC L.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1673 din 13 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de D.G. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o modifică, în sensul că dispune majorarea onorariului de expert de la 40.000.000 ROL, la 100.000.000 ROL. Diferenţa de 60.000.000 ROL va fi achitată de SC L.R. SA Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1209/2006. Contencios. Refuz nejustificat... | ICCJ. Decizia nr. 1212/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
