ICCJ. Decizia nr. 1212/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1212/2006
Dosar nr. 3497/2005
nr. 14366/1/2005
Şedinţa publică din 6 aprilie 2006
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 15 noiembrie 1999, reclamanta D.R. a chemat în judecată SC S. SA Craiova şi Consiliul Judeţean Gorj, solicitând anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria GJ nr. 0005, emis pentru o suprafaţă de 2889,50 mp, teren, situat în Târgu Jiu, emis la 1 iulie 1993.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că în baza deciziei nr. 195 din 17 septembrie 1998 a Tribunalului Gorj, i-au fost restituite în natură imobilele, alcătuite din casă şi teren aferent, situate la adresa mai sus indicată. Reclamanta a mai susţinut, că ulterior punerii în executare şi intabulării dreptului său de proprietate, s-a constatat că şi pârâta SC S. SA deţine certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de teren care se suprapune cu terenul proprietatea sa.
Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 10 din 21 ianuarie 2000, a luat act de renunţarea la judecata acţiunii formulată de reclamantă.
Împotriva acestei soluţii, reclamanta a formulat cerere de revizuire, invocând faptul că pentru termenul din 21 ianuarie 2000 nu a fost legal citată.
Prin sentinţa civilă nr. 522 din 4 iulie 2001, Curtea de Apel Craiova a calificat cererea, ca fiind o contestaţie în anulare şi a admis-o, reţinând că instanţa, în lipsa părţii, nu putea lua act de renunţarea la judecată. A fost desfiinţată sentinţa civilă nr. 10 din 21 ianuarie 2000 şi s-a fixat termen pentru judecata fondului.
Aceeaşi instanţă, judecând cauza în fond, a pronunţat sentinţa civilă nr. 85 din 21 martie 2003, prin care a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta D.R., a anulat în parte certificatul de atestare a proprietăţii emis pârâtei, pentru suprafaţa de 725,6 mp.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, pârâta SC S. SA Târgu Jiu, susţinând, în esenţă, că instanţa nu a ţinut seama de actele depuse de ea, care dovedeau că terenul în cauză a fost deţinut de I.P.R.U.C. Târgu Jiu, fiind preluat de reclamantă, că a plătit impozitul pe clădiri şi teren pe anii 1990 şi 1991.
De asemenea, instanţa şi-a însuşit un punct de vedere eronat, exprimat de expert, suprafeţele reţinute de acesta depăşind suprafeţele de teren trecute în certificat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 2002 din 18 mai 2004, a admis recursul declarat de SC S. SA Târgu Jiu împotriva sentinţei civile nr. 85 din 21 martie2003 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, a casat sentinţa respectivă şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că instanţa de fond nu s-a preocupat să solicite reclamantei D.R., dovezi privind data la care a luat cunoştinţă de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în vederea stabilirii respectării termenului de sesizare a instanţei, prevăzut de Legea nr. 29/1990. Aceasta, în condiţiile în care acţiunea reclamantei, deşi vizează un act emis în anul 1993, a fost înregistrată abia în anul 1999.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut şi că instanţa de fond nu s-a preocupat să-i ceară reclamantei, dovada respectării procedurii prealabile sesizării instanţei prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990.
În fond după casare, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 194 din 5 mai 2005, a admis în parte acţiunea reclamantei D.R. împotriva pârâţilor SC S. SA Târgu Jiu şi Consiliul Judeţean Gorj şi a anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria GJ nr. 005, emis de pârâtul Consiliul Judeţean Gorj, pentru o suprafaţă de teren de 725,66 mp, teren situat în Târgu Jiu.
Ulterior, prin Decizia nr. 4569 din 27 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de SC S. SA Târgu Jiu împotriva sentinţei civile nr. 194 din 5 mai 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi pe fond, a respins acţiunea reclamantei D.R., ca tardiv formulată, obligând-o pe aceasta, şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, sub raportul termenului de introducere a acţiunii în contencios administrativ, trebuiau respectate dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 29/1990, chiar dacă se invocă o cauză de nulitate absolută, întrucât în dreptul administrativ nu există nici o deosebire între nulitatea relativă şi cea absolută, acest lucru fiind evident şi din formularea art. 1 şi 11 din Legea nr. 29/1990, care nu distinge, referindu-se la anularea actului.
S-a mai reţinut că în raport cu aceste considerente şi având în vedere că actul a cărui nulitate se invocă, a fost emis la 7 iulie 1993, iar reclamanta pretinde ea însăşi că ar fi luat cunoştinţă de acesta, după ce i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, prin Decizia nr. 195 din 17 septembrie 1998, a Tribunalului Gorj, odată cu intabularea acesteia, este evident că sesizarea instanţei de contencios administrativ s-a făcut peste termenul prevăzut de art. 5 alin. ultim din lege.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare, reclamanta D.R., invocând dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. şi faptul că nu a avut cunoştinţă de judecarea recursului, nu a primit nici o citaţie pentru termenul din 27 septembrie 2005 şi întreaga procedură de judecată la Curtea de Apel Craiova s-a derulat cu citarea şi prezenţa procuratorului său care, nemaifiind citată în recurs, nu a avut cunoştinţă de acest dosar, pentru a-şi exercita în continuare mandatul de reprezentare.
Contestatoarea mai susţine că pe parcursul procesului s-a mutat la o altă adresă, situaţie dovedită cu actul său de identitate şi astfel, procedura sa de citare la vechea adresă este viciată, fiind în imposibilitate obiectivă de a se apăra şi de a beneficia de dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil.
În plus, arată contestatoarea, viciul de procedură asupra citării s-a datorat şi neobservării faptului că judecata la fond nu s-a făcut cu citarea sa, ci cu citarea mandatarei sale care trebuia citată în continuare şi în recurs.
Totodată, prin precizările înregistrate la 4 ianuarie 2006, contestatoarea susţine că motivarea deciziei în recurs este vădit nelegală, contrară probatoriilor administrate, excedând motivelor de recurs. În condiţiile în care ar fi ştiut de proces şi s-ar fi prezentat să susţină legalitatea sentinţei de fond, în opinia contestatoarei, soluţia i-ar fi fost favorabilă şi s-ar fi evitat o vădită şi gravă eroare judiciară.
Mai mult, susţine contestatoarea, chiar şi în lipsa sa s-ar fi putut face o echitabilă judecare a recursului, astfel încât să fie exclusă răspunderea Statului român pentru această gravă eroare judiciară care constă în principal, în opinia sa, în neobservarea faptului că a atacat actul administrativ în termenul prevăzut de lege, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză.
Contestaţia în anulare formulată în cauză de D.R. urmează a fi respinsă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, „când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii", iar potrivit dispoziţiilor alin. (1) pct. 2 al aceluiaşi articol „când hotărârea a fost dată de judecători, cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă".
Conform art. 317 alin. (2) C. proc. civ., „contestaţia poate fi primită, pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins, pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins, fără ca el să fi fost judecat în fond".
Totodată, conform art. 318 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Aşadar, în prima ipoteză, respectiv în cea prevăzută de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., cerinţele legii vizând citaţiile şi comunicarea actelor de procedură, sunt cele cuprinse în art. 86 şi urm. din acelaşi cod, schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuind, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei, în condiţiile prevăzute de art. 98 din acelaşi cod.
În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pentru termenul din 27 septembrie 2005, D.R. a fost citată în Bucureşti, sector 1, la adresa indicată de aceasta în acţiunea semnată. Procurile la care face referire contestatoarea, au fost date pentru reprezentarea sa în faţa tuturor organelor abilitate şi prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru întocmirea formelor necesare restituirii terenului preluat abuziv de stat, în anul 1950, iar nu în faţa instanţei de contencios administrativ.
De altfel, la judecarea fondului după casare, contestatoarea a fost reprezentată de avocatul A.I., în baza împuternicirii avocaţiale semnate personal de D.R., iar nu de procurator.
În plus, din dispozitivul sentinţei civile nr. 194 din 5 mai 2005, rezultă fără echivoc că „reclamanta D.R., cu domiciliul în Bucureşti, sector 1", adresă la care i-a şi fost comunicată respectiva sentinţă.
Din actele dosarului nu rezultă că reclamanta a făcut cunoscută schimbarea domiciliului după data pronunţării, a redactării sau a comunicării sentinţei nr. 194/2005, în condiţiile art. 98 C. proc. civ., conform cărora „Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei, prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice, prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa, despre schimbarea domiciliului".
Din menţiunile dovezii de comunicare a acestei sentinţe nu rezultă că D.R. s-ar fi mutat de la adresă. Mai mult, verificându-se toate actele dosarului nr. 1941/2005, rezultă că D.R. nu a făcut o astfel de înştiinţare şi nici nu s-a depus vreo procură cu privire la mandatarea vreunei persoane în procesul de contencios administrativ.
Faptul că D.R. depune în dosarul contestaţiei în anulare, copia cărţii sale de identitate, nu este de natură a suplini lipsa sa de diligenţă de a se achita de obligaţia prevăzută de art. 98 C. proc. civ., atât la judecarea fondului, cât şi în recurs.
Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară de retractare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură (art. 317 C. proc. civ.) sau greşite, din cauza unor inadvertenţe, de ordin formal (art. 318 C. proc. civ.), iar nu pentru eventuale greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Aşadar, art. 318 alin. (1) invocat de contestatoare, se referă la greşeli materiale, iar nu la greşeli de judecată.
În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis la data de 23 iunie 1993, iar contestatoarea a luat cunoştinţă de acesta, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză şi cum se arată şi în notele sale scrise, „în cursul anului 1998, oricum după data de 17 septembrie".
Prin urmare, raportat chiar la precizările contestatoarei-reclamante, data de referinţă pentru calculul termenului de sesizare a instanţei de contencios administrativ prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, a fost corect reţinută (ca, de altfel, şi încălcarea acestuia) prin Decizia atacată, decizie care, contrar celor susţinute de contestatoare, nu este rezultatul unei erori în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Totodată, Înalta Curte reţine că o eventuală comparare a titlurilor de proprietate nu este posibilă pe calea contenciosului administrativ, aceasta fiind de competenţa instanţelor de drept comun.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de D.R. împotriva deciziei nr. 4569 din 27 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1210/2006. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1213/2006. Contencios → |
|---|
