ICCJ. Decizia nr. 1275/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 414 din 13 octombrie 2005, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul Ț.C. împotriva pârâtului Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect încălcarea drepturilor prevăzute de art. 51 alin. (4) și art. 52 din Constituția României și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost aceasta precizată la data de 22 iulie 2005.
Instanța a reținut, în esență, că este neîntemeiată solicitarea reclamantului de a se dispune pe cale judecătorească, obligarea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație de Justiție de a emite un înscris, din care să rezulte că cererea care i-a fost adresată de reclamant, se încadrează în termenul prevăzut de lege, că motivele invocate constituie suficiente dovezi pentru declararea, ca admisibil, a recursului în anulare împotriva sentinței penale nr. 4874 din 4 noiembrie 2003 a Judecătoriei Craiova și, de asemenea, să indice motivele care au condus la refuzul soluționării cererii sale, pentru că Procurorul general neavând obligația de a declara recursul în anulare, nu trebuie nici să motiveze refuzul sau nedeclararea recursului în anulare.
Apreciind că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a menționat și faptul că reclamantului i s-a comunicat de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 9 iunie 2005, că prin Legea nr. 576/2004, pentru modificarea Codului de procedură penală, calea extraordinară de atac a recursului în anulare a fost desființată.
împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs, reclamantul Ț.C., criticând sentința pronunțată, pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond a confundat deliberat termenul general de soluționare al unei cereri, cu termenul de introducere al recursului în anulare prevăzut de procedura penală, reținând în mod neîntemeiat că nu există instituită o obligație a Parchetului General în a declara un recurs în anulare, contrar celor statuate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 6 din 4 februarie 1999.
Recurentul a mai susținut că hotărârea pronunțată încalcă prevederile Legii nr. 554/2004 și ale Constituției României, instanța de judecată substituindu-se parchetului în a aprecia că recursul în anulare solicitat, ar fi fost declarat dacă ar fi existat motive legale pentru aceasta.
Recursul este nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor recurentului, dar și în raport cu prevederile legale incidente, incluzând art. 304 și 3041 C. proc. civ., înalta Curte reține că motivele de recurs formulate nu sunt întemeiate și nu pot fi primite, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond, pentru următoarele considerațiuni.
Recursul în anulare în materie penală, reglementat, până la abrogarea sa prin Legea nr. 576/2004, privind modificarea și completarea Codului de procedură penală, în art. 409 - 4141 C. proc. pen., putea fi introdus, restrictiv, numai pentru motivele arătate de art. 410 di același cod, într-un anumit termen (art. 411 C. proc. pen.) și ceea ce este mai important, exercitarea acestei căi de atac aparținea numai procurorului general, din oficiu, sau la cererea ministrului justiției (art. 409 C. proc. pen.).
Prin adresa nr. 6469/899 din 9 iunie 2005, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat recurentului-reclamant, pe baza memoriul său adresat Ministerului Justiției, că, urmare a modificărilor legislative intervenite, calea extraordinară de atac a recursului în anulare a fost desființată.
înalta Curte a apreciat că instanța de fond nu a greșit, atunci când a respins acțiunea precizată a recurentului-reclamant, întemeiată pe prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale Constituției României (art. 21 și 52), apreciind că în cauză nu este vorba de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri din partea Parchetului, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Aceasta, întrucât din modul în care a fost reglementată instituția recursului în anulare, este evident că legiuitorul a înțeles să acorde procurorului, deplină competență în a aprecia și a declara recurs în anulare, atunci când există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 410 C. proc. pen., părțile neavând nici o posibilitate legală de a interveni sau de a dispune în legătură cu această cale de atac excepțională.
Referirea recurentului la Decizia Curții Constituționale nr. 6/1999, (M. Of. nr. 112/18.03.1999), din care în mod trunchiat a preluat un fragment, este irelevantă. Pe de o parte, pentru că prin respectiva decizie s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330 C. proc. civ., art. 279 alin. (2) lit. b) și ale art. 409 C. proc. pen., iar pe de alta, pentru că sintagma "dreptul și îndatorirea Ministerului Public de a promova recursul în anulare" se referă neechivoc la condițiile legii, la situația în care există vreunul din cazurile prevăzute de art. 410 C. proc. pen., ceea ce nu este de natură să schimbe înțelesul și interpretarea normei în discuție, în sensul posibilității de declarare a recursului în anulare de către Ministerul Public și nicidecum al obligației de a o face, în orice condiții.
în fine, este neîntemeiată acțiunea precizată a recurentului-reclamant, și pentru că din felul în care au fost formulate cerințele referitoare la conținutul răspunsului solicitat Ministerului Public, rezultă că acestea sunt în legătură directă cu activitatea de judecată a instanțelor, ca și cu activitatea parchetului, ceea ce nu reprezintă "acte administrative" în sensul Legii nr. 554/2004.
Este, de altfel, de menționat în acest sens și practica constantă a acestei instanțe, în sensul că actele și refuzul Ministerului Public, cu privire la declararea sau nedeclararea recursului în anulare, nu este cenzurabil în temeiul legii contenciosului administrativ (A se vedea decizia înaltei Curți de Casației și Justiție nr. 788 din 26 februarie 2003).
Față de toate cele sus arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., a fost respins, ca nefondat, recursul de față, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate de instanța de fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1303/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1283/2006. Contencios → |
|---|
