ICCJ. Decizia nr. 1249/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată și înregistrată sub nr. 2826/2004, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Străini, solicitând ca, prin sentința ce va pronunța, instanța să o oblige la acordarea regimului tolerării șederii pe teritoriul României, pe o perioadă de 6 luni, perioadă care să fie prelungită până la încetarea motivelor pentru care nu se poate întoarce în China.
Reclamanta a susținut în motivarea acțiunii că în mod neîntemeiat pârâta a refuzat să-i rezolve favorabil cererea ce a formulat-o la 29 iunie 2004, în sensul de a-i acorda regimul tolerării șederii pe teritoriul României, pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea de a fi prelungit, în condițiile în care a născut în România, la data de 19 septembrie 2003, pe fiica sa, L.H., ea trăind în concubinaj cu tatăl acesteia, L.G., care are drept de ședere legal în România, având afaceri la firma la care este asociat investitor. Copilul pe care l-a născut, nu poate fi înregistrat în China, astfel încât acesta nu poate dobândi acte de identitate.
Obligând-o să părăsească România, i se încalcă dreptul la viața de familie, fiind incidente în cauză prevederile art. 89 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, ea deținând un spațiu de locuit și mijloacele necesare șederii în România.
Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
S-au administrat probatorii cu acte și în urma analizării acestora, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 3338 din 10 decembrie 2004, prin care a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în speță nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 98 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, conform cărora tolerarea rămânerii pe teritoriul României reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării acordată de Autoritatea pentru Străini, persoanelor care nu au dreptul de ședere și din motive obiective nu părăsesc teritoriul României, prin motive obiective înțelegându-se acele împrejurări independente de voința străinului, imprevizibile și care nu pot fi înlăturate, datorită cărora străinul nu poate părăsi România.
S-a apreciat că motivele invocate de reclamanta-recurentă, și anume, faptul că a născut un copil dintr-o relație de concubinaj, nu se circumscriu acelor împrejurări independente de voința ei și de neînlăturat, petenta trebuind să cunoască legislația țării sale în privința natalității și normele care reglementează situația străinilor în țara unde dorește să stea.
S-a reținut, totodată, că situația reclamantei nu se regăsește printre cazurile prevăzute de art. 99 din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată, modificată și completată prin Legea nr. 357/2003, referitor la categoriile de străini care pot beneficia de tolerare.
împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând, în esență, că a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de fond făcând o greșită apreciere a unora din probele administrate în cauză - art. 3041din același cod.
Se susține că reclamanta este îndreptățită la acordarea regimului tolerării șederii în România, pentru că duce o viață de familie în România, împreună cu concubinul său, L.G. și copilul lor, H.L., născută în România la data de 19 septembrie 2003, concubinul său având drept legal de ședere, fiind asociat și investitor la firma proprie, la care a realizat investiții de peste 50.000 Euro, desfășurând activități comerciale profitabile.
în cazul returnării, familia sa ar fi despărțită și ea ar fi vătămată în drepturile sale, vătămare interzisă de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și recunoscută de jurisprudența Curții Europene în această materie.
Intimata Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond, ca legală și temeinică.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile, înalta Curte de Casație și Justiție l-a admis și a modificat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată, conform considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Reclamanta-recurentă a intrat în România la data de 5 august 2002, cu viză, în scop de afaceri acordată de Consulatul General al României la Shanghai, valabilă 30 de zile, iar la data de 13 ianuarie 2003 i s-a acordat viza de ieșire, valabilă până la 23 ianuarie 2003.
Este adevărat că după această dată, recurenta nu și-a mai reglementat situația pe teritoriul României, abia la data de 1 iulie 2004, aceasta depunând un memoriu la Autoritatea pentru Străini, prin care solicita tolerarea rămânerii pe teritoriul României, cerere ce i-a fost respinsă, cu motivarea că nu se află în nici unul din cazurile de acordare a tolerării prevăzute de art. 98 și 99 din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată.
Același lucru a reținut și instanța de fond, respingând acțiunea reclamantei, copilul născut din concubinaj neconstituind un motiv obiectiv care s-o împiedice să părăsească teritoriul țării noastre.
Interpretarea dată textelor de lege din O.U.G. nr. 194/2002, de către instanța de fond, este una restrictivă, față de motivele invocate de recurentă în susținerea cererii sale de acordare a regimului tolerării șederii pe teritoriul României și de situația concretă în care aceasta se află.
Principalul motiv invocat s-a referit la faptul că din relațiile sale de concubinaj cu L.G., s-a născut fiica lor, H.L. la data de 19 septembrie 2003 (ulterior fiind născută la 2 iunie 2005, tot în România, și fiica lor, L.H.H.), împreună cu cei doi copii și concubinul alcătuind o familie.
Art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002, modificat prin Legea nr. 357/2003, ce se referă la condițiile de acordare a regimului tolerării, are incidență în cauză, chiar dacă nu prevede ad literam, dreptul la respectarea vieții de familie, ca motiv de acordare a regimului tolerării.
Dispozițiile acestui text de lege trebuie raportate la reglementarea prevăzută în art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și la jurisprudența Curții Europene, prin care se instituia obligația statelor semnatare de a se abține de la orice amestec în exercitarea de către o persoană a dreptului său la viața de familie, exercitarea acestui drept urmând a fi reală și efectivă.
Practica jurisprudențială a Curții Europene în materie a statuat că noțiunea de familie trebuie înțeleasă în sens larg, ea neputând fi limitată doar la familia fondată pe căsătorie.
De altfel, nici intimata-pârâtă nu a contestat vreun moment realitatea vieții de familie a recurentei, cu concubinul și copiii lor născuți în România și nici obligația statului român de a respecta drepturile fundamentale ale acestora, pe care trebuie să le protejeze, însă a considerat în mod greșit că acest fapt nu ar constitui un motiv obiectiv în sensul prevăzut de lege, pentru acordarea regimului tolerării.
Nu se poate pune, însă, problema încălcării ordinii publice interne și internaționale de către recurentă, prin faptul că nu părăsește teritoriul României, în sensul art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, aspect ce ar justifica influența statului în viața de familie a recurentei-reclamante, așa cum susține intimata, în întâmpinarea formulată.
Este adevărat că statul are dreptul suveran de a stabili prin legislație proprie, regimul juridic pentru străinii aflați pe teritoriul său, dar aceasta nu duce și nu justifică încălcarea drepturilor fundamentale prevăzute de art. 6 alin. (1) și art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, este de reținut faptul că recurenta dispune de mijloacele materiale necesare traiului, având o locuință împreună cu concubinul și copiii, acesta fiind asociat și investitor la firma S.T. SRL, de unde realizează venituri substanțiale.
Pentru toate aceste considerente, făcând aplicarea și a dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul a fost admis, modificată în tot sentința atacată, iar pe fond, acțiunea a fost admisă, în sensul obligării pârâtei, de a acorda regimul de tolerare a șederii pe teritoriul României, a recurentei-reclamante, pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii în condițiile legii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1240/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1132/2006. Contencios → |
|---|
