ICCJ. Decizia nr. 1277/2006. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1277/2006
Dosar nr. 1820/2005
nr. 7675/1/2005
Şedinţa publică din 13 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 30 noiembrie 2004, reclamantul M.B., cetăţean chinez, a solicitat obligarea Autorităţii pentru Străini, la acordarea regimului tolerării pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilităţi de prelungire, până la încetarea motivelor care îl împiedică să se întoarcă în China, apreciind refuzul autorităţii pârâte, comunicat prin adresa nr. 664349/CA/1 din 16 noiembrie 2004, ca nejustificat.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul a invocat, în principal, un considerent de ordin umanitar, în sensul că duce o viaţă de familie în România, cu părinţii săi care au drept legal de şedere, (obţinut continuu şi fără întreruperi), pentru desfăşurarea de activităţi comerciale la SC D.I. SRL, înregistrată în România.
Reclamantul apreciază că prin obligarea sa de a părăsi România i se încalcă dreptul la respectarea vieţii de familie, drept protejat şi garantat atât de Constituţia României (art. 26), cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului [art. 8 alin. (1) şi (2)] care, conform art. 11 pct. 2 din Constituţie, face parte din dreptul intern şi se aplică direct, iar potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, se aplică cu prioritate, acolo unde legea internă prevede diferit. S-a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Totodată, reclamantul a arătat că face parte din categoria de străini care pot beneficia de tolerare, conform prevederilor art. 99 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 194/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003, întrucât este fost solicitant de protecţie, a cărui cerere a fost respinsă prin hotărârea definitivă şi irevocabilă nr. 2274 din 21 octombrie 2004, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi litigii de muncă şi care, din motivele expuse, nu poate părăsi teritoriul României în termenul prevăzut de art. 16 alin. (1) din OG nr. 102/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001.
Reclamantul susţine şi că art. 16 alin. (2) din OG nr. 102/2002 permite să solicite şi să obţină de la Autoritatea pentru Străini, un drept de şedere în România, în cazul în care, pentru motivele arătate, nu poate părăsi România.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 580 din 30 martie 2005, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta, să acorde acestuia, tolerarea rămânerii pe teritoriul României, pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilităţi de prelungire, în condiţiile normelor în materie, până la încetarea motivelor care îl împiedică să părăsească teritoriul României.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că faţă de prevederile art. 98 alin. (1) şi (2) OUG nr. 194/2002, republicată în 2004, coroborate cu art. 99 lit. c) şi f) şi art. 89 lit. f) din ordonanţă, având în vedere că familia reclamantului se află cu drept legal de şedere în România, în care desfăşoară activitate comercială, pe considerente umanitare, cererea reclamantului, în condiţiile prevederilor normative în materie este întemeiată, prin aceasta reglementându-se şederea temporară a străinului pe teritoriul României.
Totodată, instanţa de fond menţionează că se au în vedere şi dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2) din Convenţie, ca şi prevederile Constituţiei României, între reclamant şi părinţii săi aflaţi în România, existând o legătură care are caracter de viaţă de familie, acesta având dreptul fundamental la viaţa de familie. În plus, arată instanţa de fond, acesta nu a părăsit România în termenul prevăzut de art. 16 alin. (1) din OG nr. 102/2000, aprobată prin Legea nr. 323/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Străini, fără, însă, a-şi structura motivele de recurs conform dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora însă, recurenta-pârâtă critică sentinţa instanţei de fond, pe de o parte, pentru că se bazează pe înscrisuri care nu îndeplinesc nici una din condiţiile prevăzute de lege, respectiv cele ale art. 162 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Pe de altă parte, recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond nu a ţinut cont că intimatul-reclamant, în prezent în vârstă de 20 de ani, a intrat în România, în calitate de însoţitor al cetăţenilor chinezi M.I. şi Y.X., beneficiind de prelungiri succesive ale dreptului de şedere până la data de 25 martie 2003, iar după această dată, reclamantul care împlinise 18 ani, nu a mai făcut nici un demers în vederea reglementării situaţiei sale, rămânând ilegal pe teritoriul României, până la data de 21 august 2003, când a fost depistat în Complexul E., de către lucrătorii Serviciului pentru Străini Bucureşti, cu şedere ilegală.
Se mai susţine că intimatul-reclamant nu se afla într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi România, ci că acesta, în mod voit nu a părăsit teritoriul României, nefiind, deci, aplicabile dispoziţiile art. 98 din OUG nr. 194/2002. Mai mult, acesta nu s-a conformat nici dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din OUG nr. 194/2002, nefăcând nici un demers în vederea părăsirii României, deşi se afla în posesia unui paşaport valabil până la data de 3 mai 2000 şi nici nu a făcut vreun demers pentru prelungirea dreptului de şedere, conform art. 65 din ordonanţă.
De asemenea, arată recurenta-pârâtă, în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 89 alin. (1) lit. e) şi f) din ordonanţă, întrucât acestea vizează măsura returnării, iar nu tolerarea.
Cu privire la invocarea art. 8 din Convenţie, recurenta-pârâta arată că acesta se aplică conform art. 20 din Constituţia României, iar legislaţia română prevede posibilitatea acordării unei vize de reîntregire a familiei, însă intimatul-reclamant nu a încercat să-şi reglementeze situaţia pe calea prevăzută de lege.
De altfel, arată recurenta, nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu subestimează dreptul statelor contractante de a asigura ordinea publică, în special în ceea ce priveşte dreptul de a controla intrarea, şederea şi îndepărtarea celor de altă cetăţenie.
În cauză, intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare conform dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., doar concluzii scrise în apărare, prin care solicită respingerea recursului.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Cu privire la primul motiv se constată, într-adevăr, că, potrivit dispoziţiilor art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 (M. Of. nr. 245/1.10.2002) actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină, pot fi folosite în faţa instanţei române, numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică şi în continuare de misiunile diplomatice sau oficiale consulare ale României, spre a li se garanta, astfel, autenticitatea semnăturilor şi sigiliului.
Numai că, potrivit dispoziţiilor alin. (3) al aceluiaşi articol, scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unei înţelegeri internaţionale la care este parte România pe bază de reciprocitate.
Conform dispoziţiilor art. 34, referitor la „Scutirea de legalizare" din Legea nr. 12/1992, pentru ratificarea Tratatului de asistenţă juridică în materie civilă şi penală dintre România şi Republica Populară Chineză, semnată la Beijing la 16 ianuarie 1991 (M. Of. nr. 32/3.03.1992), „documentele întocmite sau certificate de tribunale ori alte instituţii competente ale uneia dintre părţile contractante, pentru a fi folosite în faţa tribunalelor şi altor instituţii competente ale celeilalte părţi contractante, nu vor fi supuse cerinţei legalizării, dacă acestea sunt prevăzute cu sigiliul oficial".
În cauză, deşi nu se constată concordanţă deplină între autorităţile române şi cele chineze, cu privire la aplicarea acestui text, totuşi, se reţine pe de o parte, că potrivit traducerii legalizate, certificatul de naştere al intimatului-reclamant este legalizat şi poartă ştampila rotundă a notariatului public, precum şi semnătura notarului. Pe de altă parte, se constată că autorităţile române, de-a lungul anilor, nici nu au negat autenticitatea actelor de stare civilă ale acestuia.
Prin urmare, Înalta Curte va constata că primul motiv de recurs nu este de natură a schimba soluţia atacată.
În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează justeţea refuzului recurentei-pârâte de a soluţiona favorabil cererea reclamantului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Conform dispoziţiilor art. 98 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, republicată, tolerarea reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării, acordată de Autoritatea pentru Străini, străinilor care nu au dreptul de şedere şi, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României.
Alin. (2) al aceluiaşi articol defineşte sintagma „motive obiective", în sensul că prin aceasta „se înţelege acele împrejurări independente de voinţa străinului imprevizibile şi care nu pot fi înlăturate, datorită cărora străinul nu poate părăsi teritoriul României".
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. c), printre categoriile de străini care pot beneficia de tolerare, sunt şi „străinii cărora li s-a respins prin hotărâre definitivă şi irevocabilă cererea de acordare a unei forme de protecţie, în conformitate cu prevederile legale referitoare la statutul şi regimul refugiaţilor şi, din motive obiective, nu au părăsit teritoriul României în termenul stabilit de lege".
Totodată, se constată că art. 99 nu are şi lit. f), cum greşit s-a reţinut în sentinţa atacată.
Mai mult, Înalta Curte constată că art. 89 lit. f) din aceeaşi ordonanţă se referă la „returnare" (Secţiunea a 3-a din OUG nr. 194/2002), iar nu la „tolerarea rămânerii pe teritoriul României" (Secţiunea a 6-a a OUG nr. 194/2002, republicată ).
În cauză, Înalta Curte constată că obiectul acţiunii nu se referă la vreo măsură de returnare, ci la refuzul recurentei-pârâte de acordare a tolerării rămânerii pe teritoriul României.
Prin urmare, instanţei de fond îi revenea obligaţia de a verifica legalitatea acestui refuz în raport cu dispoziţiile legale incidente pricinii.
Înalta Curte constată, însă, că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 şi 99 din OUG nr. 194/2002, republicată. Aceasta, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada imposibilităţii obiective de a părăsi teritoriul României.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 3 din OUG nr. 194/2002, republicată, străinii care locuiesc legal în România, se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi, precum şi de drepturile prevăzute în tratatele internaţionale la care România este parte. În cauză însă, intimatul-reclamant nu a respectat obligaţia de părăsire a teritoriului României în termen de 15 zile de la data la care a luat cunoştinţă de hotărârea prin care i-a fost respinsă definitiv şi irevocabil cererea de acordare a statutului de refugiat în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din OUG nr. 102/2000, aprobată şi modificată prin Legea nr. 323/2001 şi nici nu a dovedit, astfel cum s-a arătat, motivele obiective care să-l împiedice.
Într-adevăr, Constituţia României are numeroase prevederi cu privire la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, iar conform dispoziţiilor art. 18, referitoare la cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România, aceştia „se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi".
De asemenea, este cunoscut atât că, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern, cât şi că, potrivit art. 20 alin. (1) din legea fundamentală, „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", iar conform alin. (2) al art. 20, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Este adevărat că art. 8 din Convenţie înscrie distinct viaţa familială printre drepturile persoanei care se bucură de protecţie, dar nu o defineşte.
Laconismul dispoziţiilor cuprinse în art. 8 din Convenţie nu au împiedicat, însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului să se pronunţe cu privire la respectarea dreptului la viaţa familială în diverse situaţii, nuanţat de la caz la caz, inclusiv referitor la legăturile de familie ale non-naţionalilor pe teritoriul altui stat. În acest sens s-a instituit ca principiu că „statele contractante trebuie să asigure ordinea publică, în special prin exercitarea unui drept de control pe temeiul unui drept internaţional bine stabilit şi cu observarea obligaţiilor asumate de state prin tratate internaţionale, asupra intrării şi stabilirii non-naţionalilor pe teritoriul lor" (cauza Berrehab c/Pays - Bas).
În cauză, este necontestat că intimatul-reclamant a venit în România, la vârsta de 11 ani, dar din probele administrate rezultă că acesta, după împlinirea vârstei de 18 ani, nu şi-a reglementat situaţia, rămânând în stare de ilegalitate până la depistarea sa.
Argumentul invocat, în sensul că OUG nr. 194/2002 în forma iniţială nu prevedea posibilitatea prelungirii şederii sale, este greşit, în raport cu dispoziţiile art. 20 şi 24 din ordonanţă, potrivit cărora acesta putea solicita viza de lungă şedere pentru reîntregirea familiei, identificată prin simbolul D/VF, dar nu a acţionat în sensul arătat. Aceasta, în condiţiile în care, conform art. 4 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, străinii, pe timpul şederii lor în România, sunt obligaţi să respecte legislaţia română, iar potrivit dispoziţiilor art. 11 din ordonanţă, străinii aflaţi temporar în mod legal în România, pot rămâne pe teritoriul statului român, numai până la data la care încetează dreptul de şedere stabilit prin viză, sau, după caz, prin permisul de şedere, dispoziţii pe care intimatul-reclamant le-a ignorat.
În plus, prin adresa nr. 664340/CA/1 din 6 noiembrie 2004 s-a adus la cunoştinţa intimatului-reclamant, şi posibilitatea de a prelungi, într-un termen scurt, la Ambasada Republicii Populare Chineze, valabilitatea documentului de călătorie expirat.
Prin urmare, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant nu s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a părăsi teritoriul României, motivele refuzului de a-i acorda tolerarea fiind justificate.
Desigur, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, instanţa pune în balanţă argumentele legale, precum şi cele de ordin umanitar şi constată că recursul este fondat, urmând a casa sentinţa atacată şi pe fond, a respinge acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Străini împotriva sentinţei civile nr. 580 din 30 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, în fond, respinge acţiunea formulată de reclamantul M.B., ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1272/2006. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1278/2006. Contencios. Anulare decizie emisă... → |
|---|
