ICCJ. Decizia nr. 1289/2006. Contencios. Anulare decizie emisă de Autoritatea pentru Străini. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1289/2006
Dosar nr. 4017/2005
nr. 16435/1/2005
Şedinţa publică din 13 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 aprilie 2005, reclamantul Y.Y. a solicitat anularea deciziei nr. 611897/V.G./SIV din 3 martie 2005, emisă de pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi obligarea acesteia să-i aprobe stabilirea domiciliului în România.
În motivarea acţiunii arată că pârâta i-a respins greşit cererea, prin care solicita să i se aprobe stabilirea domiciliului în România, cu motivarea că nu a avut o şedere continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani, cu toate că la data depunerii cererii îndeplinea toate condiţiile prevăzute de art. 71 din OUG nr. 194/2002, inclusiv pe cea referitoare la o şedere continuă de 6 ani pe teritoriul României.
Mai arată că ulterior depunerii cererii a intrat în vigoare Legea nr. 482/2004, care a modificat şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de către cetăţenii străini, pentru stabilirea domiciliului în România, dar pârâta trebuia să aibă în vedere prevederile OUG nr. 194/2002, în forma republicată, la 8 martie 2004, nu ale Legii nr. 482/2004, intrată în vigoare în cursul lunii noiembrie 2004.
Susţine că dreptul de şedere permanentă în România ia naştere pe baza unor fapte juridice anterioare emiterii actului administrativ, fapte ce s-au produs, în ce-l priveşte, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 482/2004 şi care constau într-o şedere de facto legală şi continuă de 9 ani pe teritoriul României.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1148 din 15 iunie 2005, a respins excepţia lipsei procedurii prealabile, excepţie invocată de pârâtă, dar a respins şi acţiunea, ca neîntemeiată.
Instanţa reţine, în motivarea sentinţei, că este neîntemeiată excepţia lipsei procedurii administrative prealabile, însă este neîntemeiată şi acţiunea, pentru că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiile prevăzute de art. 71 lit. a) pct. ii din OUG nr. 194/2002, şi anume, a avut o întrerupere în prelungirea dreptului de şedere în România, de 10 zile, în perioada 29 aprilie - 9 mai 2003.
Reclamantul a formulat cerere de lămurire şi completare a sentinţei civile nr. 1148 din 15 iunie 2005, prin care a solicitat ca instanţa să se pronunţe fără echivoc asupra solicitării sale că în soluţionarea acţiunii ar trebui să i se aplice prevederile OUG nr. 194/2002, în forma nemodificată, iar nu în forma modificată prin Legea nr. 482/2004, adoptată ulterior depunerii cererii pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România.
Cererea privitoare la lămurirea şi completarea sentinţei a fost respinsă ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 1782 din 2 noiembrie 2005, instanţa reţinând că s-a avut în vedere legea în vigoare la data de 15 septembrie 2004, nu modificarea adusă prin Legea nr. 482/2004.
Reclamantul a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1148 din 15 iunie 2005, criticând-o pentru nelegalitate.
Susţine că la data depunerii cererii de stabilire a domiciliului în România (15 septembrie 2004) îndeplinea toate condiţiile prevăzute de legea în vigoare, respectiv de OUG nr. 194/2002, în forma republicată la 8 martie 2004.
Arată că instanţa i-a respins acţiunea, pentru că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din ordonanţă, referitoare la şedere temporară legală şi continuă, cu toate că din Nota-Raport nr. 4131443 din 15 septembrie 2004, emisă de Serviciul pentru Străini Bucureşti, reiese că a obţinut vize succesive de şedere temporară de la 14 septembrie 1993 şi până la 9 aprilie 2004, iar faptul că a fost sancţionat contravenţional pentru prezentarea cu întârziere la prelungirea vizei, nu înseamnă că şederea sa temporară nu a fost legală şi continuă.
Menţionează că intimata a analizat cererea sa în temeiul art. 70 alin. (1) lit. a) pct. 1 din OUG nr. 194/2002, în forma modificată prin Legea nr. 482/2004, în loc să aibă în vedere dispoziţiile acesteia în forma existentă la data depunerii cererii.
Ca atare, susţine că pentru fapte juridice născute anterior emiterii actului administrativ de aprobare a stabilirii domiciliului în România, fapte juridice care au fost realizate în întregime şi care şi-au produs efectele înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 482/2004, sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 194/2002 în forma avută anterior modificării aduse acesteia prin Legea nr. 482/2004, pentru că altfel ar fi încălcat principiul neretroactivităţii legii civile.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care solicită ca recursul să fie respins ca nefondat, deoarece în ultimii 6 ani anteriori depunerii cererii, recurentul a fost ieşit din ţară 516 zile şi din acest motiv s-au aplicat corect prevederile OUG nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 482/2004, ţinându-se cont de legea în vigoare la data soluţionării cererii.
Analizând motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, în raport cu materialul probator administrat în cauză şi cu dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:
Aşa cum corect susţine şi recurentul, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data formulării cererii de stabilire a domiciliului în România.
Cum cererea s-a depus la data de 15 septembrie 2004, la Serviciul pentru Străini al municipiului Bucureşti, urmează să se aibă în vedere prevederile OUG nr. 194/2002, în forma de la acea dată.
Condiţiile ce trebuiau îndeplinite pentru stabilirea domiciliului în România, erau prevăzute de art. 71 din ordonanţă, iar în prezent sunt menţionate la art. 70, într-o formă modificată.
Conform comunicării primită de recurent de la intimată, cererea de stabilire a domiciliului în România s-a respins pe considerentul că recurentul nu a avut o şedere temporară continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani, anteriori depunerii cererii, pentru că a ieşit din ţară 516 zile, făcându-se referire la dispoziţiile art. 70 alin. (1) lit. a) pct. 1 din OUG nr. 194/2002, în forma modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004.
Aşa cum am menţionat mai sus, în cauză erau aplicabile prevederile art. 71 din ordonanţă, în forma în vigoare la data depunerii cererii, care stabilea la alin. (1) lit. a) pct. ii, că una dintre condiţiile necesare obţinerii dreptului de stabilire a domiciliului în România, era ca solicitantul să aibă o şedere temporară legală şi continuă de cel puţin 6 ani.
Din Nota - Raport a Serviciului pentru Străini Bucureşti nr. 4131443 din 15 septembrie 2004 rezultă că recurentul a venit în România, în anul 1993 şi că în ultimii 6 ani, anteriori solicitării dreptului de stabilire a domiciliului în România, a avut numai 10 zile în care nu i s-a prelungit viza de şedere, iar în restul perioadei a stat legal şi continuu în ţara noastră.
Întârzierea cu 10 zile a depunerii cererii, apărută între 29 aprilie şi 9 mai 2003, nu poate fi considerată ca o discontinuitate a şederii, ţinându-se cont că era o perioadă foarte mică şi că singura sancţiune prevăzută de lege, pentru această întârziere, este cea contravenţională (care i s-a şi aplicat recurentului), nu întreruperea acestui drept, mai ales că ulterior i s-a acordat recurentului, o nouă viză de prelungire a dreptului de şedere în România.
Cum se constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, se impune ca recursul să fie admis, să se caseze sentinţa recurată, iar în fond să fie admisă acţiunea, în sensul că va fi anulată Decizia nr. 611897/V.G./SIV din 3 martie 2005, emisă de pârâtă şi va fi obligată aceasta, să aprobe cererea reclamantului, de stabilire a domiciliului în România.
Văzând şi prevederile art. 312 şi 314 C. proc. civ., raportate la art. 73 alin. (3) din OUG nr. 194/2002 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul Y.Y. împotriva sentinţei civile nr. 1148 din 15 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, în fond, admite acţiunea formulată de reclamantul Y.Y.
Anulează Decizia nr. 611897/V.G./SIV din 3 martie 2005, emisă de pârâtă şi o obligă pe aceasta, să aprobe cererea reclamantului, de stabilire a domiciliului în România.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1287/2006. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 1290/2006. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
