ICCJ. Decizia nr. 136/2006. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 136/2006
Dosar nr. 544/1/2006
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.1. Prin sentinţa civilă nr. 154 din 14 ianuarie 2005, a Judecătoriei Oradea, pronunţată în dosarul nr. 3500/2004, a fost respinsă plângerea contravenţională formulată de petenta SC A.N. SRL Oradea, împotriva procesului-verbal de contravenţie nr. 002435 din 5 aprilie 2004, întocmit de A.N.D.P., secţia Drumuri Naţionale Oradea, prin care s-a aplicat petentei, sancţiunea amenzii în sumă de 25 milioane de lei, pentru săvârşirea contravenţiei constând în utilizarea reţelei de drumuri naţionale fără a deţine rovinieta valabilă pentru autovehicul, în temeiul OG nr. 15/2002, al Legii nr. 424/2002 şi al Ordinului Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1433/2002.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a înlăturat susţinerea petentei privind nelegalitatea procesului-verbal, motivată de aceasta, pe greşita amendare a persoanei juridice deţinătoare a autovehiculului, în condiţiile în care singurul răspunzător contravenţional este şoferul, pentru lipsa rovinietei. A reţinut instanţa că, potrivit Legii nr. 424/2002 şi art. 24 din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1433/2002 şi OG nr. 51/2004, orice utilizator de vehicule destinate transporturilor de marfă înmatriculat în România, are obligaţia de a avea la bordul său rovinieta, însoţită de copia facturii fiscale care atestă dobândirea acesteia.
2. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, petenta, cererea fiind înregistrată sub nr. 950 din 15 februarie 2005, la Tribunalul Bihor.
Prin motivele de recurs s-a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1433/2002, în raport cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din OG nr. 15/2002 şi ale Legii nr. 424/2002, întrucât prin primele dispoziţii se aduc modificări şi completări la lege, operaţiune juridică inadmisibilă.
Mai susţine recurenta, în argumentarea excepţiei, că „utilizator" al reţelei de drumuri publice nu poate fi decât o persoană fizică, persoana juridică fiind o abstracţiune, astfel încât fapta de a nu deţine rovinieta, poate fi săvârşită exclusiv de persoana fizică ce foloseşte autovehiculul, iar nu de persoana juridică proprietară a lui.
Arată recurenta că ea, în calitate de proprietar al autovehiculului, nu întruneşte în persoana sa atributul posesiei şi al folosinţei acestuia, iar Decizia de a folosi reţeaua de drumuri naţionale aparţine exclusiv posesorului său, conducătorului auto, moment în care se naşte şi devine operantă obligaţia de plată a taxei de drum.
Pretinde recurenta că vinovăţia şoferului rezidă în aceea că lui, în calitate de posesor al maşinii şi conducător auto, îi revine obligaţia de diligenţă de a verifica şi sesiza conducerea societăţii când rovinieta a expirat ori nu există şi, în general, obligaţia de a verifica existenţa tuturor avizelor, licenţelor şi actelor necesare pentru a circula legal.
Susţine recurenta că posibilitatea de sancţionare a persoanei juridice este o excepţie şi este în mod expres prevăzută de legiuitor, în anumite legi şi acte normative, dar nu şi în situaţia de faţă.
Prin încheierea din 7 noiembrie 2005, instanţa de recurs a dispus suspendarea judecării şi a trimis, spre soluţionare, excepţia, la Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.
II. 1. Prin sentinţa civilă nr. 346 din 5 decembrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. 5052/2005, a fost respinsă excepţia de nelegalitate, reţinându-se că recurenta a invocat-o pentru dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1433/2002, în raport cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din OG nr. 15/2002 şi ale art. 3 alin. (2) din OG nr. 2/2001.
A considerat instanţa că, în soluţionarea excepţiei, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 7, precum şi integral ale art. 8 din OG nr. 15/2002, pe care, analizându-le în conţinut, le-a apreciat drept concludente, pentru a reţine că: obligaţia de a achita tariful de utilizare revine contravenientului, iar responsabilitatea achitării tarifului de utilizare, în condiţiile art. 7, revine deţinătorilor menţionaţi în certificatele de înmatriculare, indiferent că sunt persoane fizice ori juridice.
A mai reţinut instanţa că art. 1 lit. b) din Legea nr. 15/2002 defineşte utilizatorii, ca fiind persoane fizice sau juridice, care deţin vehicule înmatriculate în România şi că persoana juridică, deşi este o abstracţie, este o fiinţă distinctă de persoanele fizice care o înfiinţează şi dobândeşte drepturi şi obligaţii, încheie acte şi săvârşeşte fapte juridice licite sau ilicite.
2. Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen, recursul de faţă, petenta susţinătoare a excepţiei de nelegalitate, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
În motivarea cererii se arată că instanţa învestită cu soluţionarea excepţiei, a depăşit cadrul procesual al cererii, întrucât recurenta a invocat strict noţiunea de „posesor", utilizată de art. 8 alin. (1) din OG nr. 15/2002, în raport cu cea de „proprietar", utilizată de Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1433/2002, depăşindu-se, astfel, în mod nelegal, de către ordin, dispoziţiile ordonanţei, ceea ce ar îndreptăţi admiterea excepţiei.
Susţine recurenta, că nu se poate pune semnul egalităţii, din punct de vedere lingvistic, între noţiunea de „posesor" şi cea de „proprietar", iar instanţa, în loc să analizeze acest aspect pe care se întemeia excepţia, a intrat în fondul judecăţii plângerii contravenţionale, statuând cui, în ce mod sau în ce condiţii se aplică sancţiunea contravenţională.
Recursul nu se fondează.
Excepţia a fost invocată prin motivele de recurs depuse în instanţa de recurs, la 5 septembrie 2005, dar în legătură cu o faptă contravenţională săvârşită la data de 5 aprilie 2004 şi sancţionată la aceeaşi dată.
La data aplicării sancţiunii textul integral al art. 24 din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1433/2002, a cărui nelegalitate se invocă numai pentru alin. (2), avea următorul conţinut:
„(1) Fapta posesorilor de autovehicule sau a conducătorilor auto care utilizează reţeaua de drumuri naţionale din România, fără să deţină rovinieta valabilă, însoţită de copia facturii fiscale corespunzătoare, constituie contravenţie.
(2) În cazul utilizatorilor români, responsabilitatea circulaţiei fără rovinietă valabilă, însoţită de copia facturii fiscale corespunzătoare, revine, după caz, persoanei fizice sau juridice proprietare a autovehiculului.
(3) În cazul utilizatorilor străini, responsabilitatea revine în exclusivitate conducătorului auto.
(4) Prin rovinieta valabilă se înţelege rovinieta eliberată în condiţiile prevăzute la art. 8, aplicată în locul stabilit, corespunzătoare categoriei de autovehicul şi clasei de emisii poluante, a cărei durată de valabilitate nu este depăşită şi care asigură, prin tarifele plătite, dreptul de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România fără discontinuitate".
La aceeaşi dată, art. 8 alin. (1) din OG nr. 15/2002, în raport cu care se invocă excepţia, avea următorul conţinut:
„Fapta posesorilor de autovehicule sau a conducătorilor acestora care utilizează reţeaua de drumuri naţionale din România, fără a deţine rovinieta valabilă, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă (…)".
În mod concret, recurentul pretinde că termenul „posesor", prevăzut de ordonanţă ca făptuitor al contravenţiei, nu are înţelesul de „proprietarul autovehiculului", astfel încât ordinul este nelegal, întrucât statuează, peste limitele ordonanţei, că răspunderea pentru circulaţia fără rovinietă revine proprietarului autovehiculului, persoana fizică ori juridică.
În sprijinul acestei interpretări din punct de vedere lingvistic, recurenta pretinde că ea, în calitate de persoană juridică, aşadar o abstracţie pură, nu poate poseda autovehiculul, ci doar conducătorul autor are posesia şi folosinţa lui, aşadar el poate fi, în această materie (utilizarea drumurilor naţionale fără rovinietă), subiectul calificat al răspunderii contravenţionale.
Dar, Codul civil, în art. 480, defineşte proprietatea, ca fiind dreptul pe care-l are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, dar în limitele determinate de lege. Aşadar, posesia, folosinţa şi dispoziţia se includ în noţiunea de proprietate.
Pe de altă parte, potrivit art. 1846 alin. (2) C. civ., posesia este definită ca „deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitarea, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru".
Interpretarea gramaticală a textului, pe care o invocă recurenta, presupune analiza cuvintelor, a termenilor în care este exprimată norma criticată. Sub acest aspect se pune problema, esenţială în speţă, dacă termenul „posesie" din art. 8 al ordonanţei este folosit în înţelesul obişnuit, în sens larg, adică faptul de a deţine, de a avea un lucru, în speţă un autovehicul, ori în înţelesul lui restrâns, juridic, ca element definitoriu al dreptului de proprietate, drept care presupune posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor.
Chiar şi în această din urmă ipoteză (pe care recurentul o contestă, în sensul că nu consideră că posesia respectivă ar fi a proprietarului, adică ar echivala cu proprietatea, ci aparţine în mod strict, independent conducătorului auto), recurentul invocă imposibilitatea fizică de a poseda/utiliza autovehiculul de către persoana juridică proprietara, aceasta fiind o abstracţie care nu poate circula pe drumurile publice şi, ca urmare, nu poate săvârşi contravenţii.
Ambele probleme îşi află răspunsul prin coroborarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din ordonanţă, cu celelalte dispoziţii ale ordonanţei, în formularea lor rezultată din modificările aduse de Legea nr. 424/2002, de aprobare a ordonanţei. Astfel:
- potrivit art. 1 alin. (4), pentru plata tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale, utilizatorilor reţelei li se eliberează documentul care atestă dreptul de a utiliza reţeaua, denumit rovinieta;
- iar potrivit alin. (7), în cazul schimbării proprietarului autovehiculului, rovinieta îşi menţine valabilitatea;
- de asemenea, potrivit art. 8, în cazul radierii din circulaţie a autovehiculului, proprietarului i se va returna contravaloarea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale, corespunzător perioadei de neutilizare;
- în fine, potrivit art. 8 alin. (3) din ordonanţă, o dată cu aplicarea amenzii contravenţionale, posesorilor de autovehicule sau conducătorilor acestora li se reţine certificatul de înmatriculare al autovehiculului şi, după caz, licenţa de execuţie pentru vehicul.
Din formularea acestor texte se poate constata că normele care reglementează aplicarea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale N, ca şi efectele în caz de încălcare a lor, se produc în persoana proprietarului autovehiculului, fie ea persoana fizică ori juridică, şi nicidecum în persoana conducătorului auto.
Ca urmare, dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1433/2002 nu pot fi considerate nelegale, în raport cu cele art. 8 alin. (1) din OG nr. 15/2002, în formularea sa modificată prin Legea nr. 424/2002 şi aplicabilă la data săvârşirii contravenţiei.
Sub cel de-al doilea aspect al excepţiei, se observă, din aceleaşi texte, că şi o persoană juridică de tipul unei societăţi comerciale poate fi un utilizator al reţelei de drumuri naţionale, întrucât ordonanţa nu le exceptează pe acestea, iar în măsura în care nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale, care îi revine ca utilizator al drumului şi ca proprietar posesor al autovehiculului care circulă pe acel drum, devine subiect al răspunderii contravenţionale în temeiul legii speciale.
Un argument în plus în favoarea acestei interpretări rezultă şi din raportarea textului criticat, ca nelegal, din ordinul emis în aplicarea unei legi speciale, la legea generală - OG nr. 2/2001, care reglementează regimul general al contravenţiilor.
Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din aceasta, amenda contravenţională se poate aplica oricărui contravenient, persoană fizică ori juridică. Iar OG nr. 15/2002, ca lege specială, nu contravine celei generale, întrucât dispoziţiile art. 10 din aceasta prevăd că şi contravenţiilor prevăzute la art. 8 le sunt aplicabile dispoziţiile OG nr. 2/2001.
Aşa fiind, soluţia primei instanţe este, în principiu, corectă, urmând a fi menţinută, cu considerentele mai sus arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.N SRL Oradea împotriva sentinţei civile nr. 346/CA/2005 - PI din 5 decembrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 106/2006. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1473/2006. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
