ICCJ. Decizia nr. 1483/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1483/2006
Dosar nr. 3476/2005
nr. 14281/1/2005
Şedinţa publică din 27 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 22 iunie 2005, reclamantul Ministerul Integrării Europene a solicitat ca instanţa să constate nulitatea Ordinelor nr. 12 din 18 ianuarie 2001, nr. 13 din 19 ianuarie 2001, nr. 41 din 13 februarie 2003 şi nr. 103 din 7 iulie 2003, toate emise de ministrul integrării europene şi nelegalitatea actelor şi operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestor ordine.
În motivarea acţiunii arată că prin Ordinul nr. 12/2001, pârâtul P.G. a fost numit în funcţia publică de consilier evaluare examinare, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 188/1999 şi HG nr. 281/1993 - Anexa nr. 12, iar prin Ordinul nr. 13/2001 a fost suspendat din funcţia publică de consilier evaluare examinare, ca urmare a numirii în funcţia de Secretar de Stat la Ministerul Integrării Europene, ordin ce este nul, ca efect al nulităţii primului ordin.
Mai arată că prin Ordinul nr. 41/2003 a fost numit în funcţia publică de Secretar general al Ministerului Integrării Europene, după ce anterior a fost eliberat din funcţia de Secretar de Stat şi că prin Ordinul nr. 103/2003 a fost reîncadrat în funcţia publică de Secretar general al ministerului, ambele ordine fiind emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 161/2003 şi ale art. 49 din Legea nr. 188/1999, deoarece numirea nu s-a făcut în urma unui concurs.
Pârâtul P.G. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii, pentru încălcarea prevederilor art. 111 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei, pentru că prin Decizia nr. 234 din 13 decembrie 2004 a Primului Ministru, a fost confirmată reîncadrarea sa în funcţia publică de Secretar general al Ministerului Integrării Europene şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, ca urmare a introducerii acesteia, peste termenul de 1 an de la data emiterii ordinelor în discuţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1563 din 29 septembrie 2005, a respins excepţiile privitoare la inadmisibilitatea acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale a reclamantului, dar a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii, respingând acţiunea, ca fiind tardiv formulată. De asemenea, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de pârât, referitoare la acordarea de daune şi a obligat reclamantul, să plătească pârâtului, suma de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa reţine, în motivarea sentinţei, că acţiunea este admisibilă, în condiţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi tot în baza acestor dispoziţii legale, autoritatea emitentă a ordinelor în discuţie poate formula acţiune în contencios administrativ, nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Reţine, însă, că este întemeiată excepţia tardivităţii acţiunii, fiind aplicabile prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că cererea privitoare la anularea ordinelor, putea fi introdusă în termen de 6 luni, dar nu mai târziu de 1 an de la data emiterii actelor, şi cum ordinele s-au emis la 18 mai 2001, la 19 ianuarie 2001, la 13 februarie 2003 şi la 7 iulie 2003, iar acţiunea s-a introdus la 22 iunie 2005, s-a depăşit termenul de 1 an, care este un termen de decădere.
Reţine şi că cererea pârâtului, privitoare la acordarea de daune morale, va fi respinsă, ca inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 16 şi 19 din Legea nr. 554/2004, iar în baza art. 274 C. proc. civ., se va obliga reclamantul, la plata către pârât, a cheltuielilor de judecată făcute de acesta cu onorariul de avocat.
Reclamantul Ministerul Integrării Europene a declarat recurs împotriva sentinţei, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Susţine că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile Legii nr. 554/2004, considerând că în cauză ar fi aplicabile prevederile art. 11 din lege, când în realitate trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (6) din aceeaşi lege, deoarece a solicitat să se constate nulitatea actelor administrative, nu să se dispună anularea lor.
Menţionează că, fiind vorba de o nulitate absolută, aceasta poate fi invocată oricând, situaţie ce rezultă foarte clar din faptul că art. 11 din Legea nr. 554/2004, nu instituie un termen special în ce priveşte introducerea cererii de constatare a nulităţii actului administrativ, ci numai pentru cazul în care se solicită anularea actului administrativ.
Consideră că legiuitorul a înţeles ca numai pentru autoritatea emitentă a actului administrativ să se prevadă dreptul de a solicita să se constate nulitatea acestuia, avându-se în vedere situaţia specială a autorităţii emitente care poate lua act de nelegalitatea actului la o perioadă de timp mai mare, iar prin neatacarea actului s-ar produce în continuare efectele juridice prevăzute de acesta.
Arată că a cerut să se constate nulitatea actului de numire în funcţie a Secretarului general al ministerului, cel care a coordonat şi compartimentul juridic şi care putea împiedica efectuarea de verificări cu privire la legalitatea ocupării funcţiei respective, şi că reclamanta a luat cunoştinţă de ilegalitatea actelor în discuţie, la data de 12 aprilie 2004, când i s-au comunicat conducătorului ministerului, concluziile corpului de control al ministrului.
Mai arată că a urmat o procedură necontencioasă, fără să cheme în judecată altă persoană şi că instanţa de fond a citat nejustificat ca pârât persoana nominalizată în actele administrative în discuţie, fără să pună în discuţie completarea cererii de chemare în judecată în acest sens, încălcând, astfel, principiul disponibilităţii.
Analizând motivele de recurs invocate, ţinând cont de materialul probator administrat şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-reclamantă a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, să se constate nulitatea celor 4 ordine emise de ministru în anii 2001 şi 2003, precum şi nelegalitatea actelor şi operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii ordinelor respective.
Consideră că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, nu ale art. 11 din aceeaşi lege.
Conform prevederilor art. 1 alin. (6) din lege, „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanţei, constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se va pronunţa, la cerere, şi asupra legalităţii actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor civile produse".
De asemenea, conform art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termen de 6 luni", iar „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului".
Se va reţine că punctul de vedere susţinut de recurent nu poate fi primit, deoarece în cauză sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) şi (2), raportate la alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
Cum numai alin. (4) al art. 11 din lege stabileşte că „Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate oricând, per a contrario rezultă că celelalte acte administrative se pot ataca numai în termenele prevăzute de art. 11 alin. (1), respectiv alin. (2) din această lege.
Noua lege a contenciosului administrativ a prevăzut posibilitatea pentru autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal, de a solicita instanţei de contencios administrativ, să constate nulitatea acestuia, dar ar fi nedrept ca autoritatea emitentă a unui astfel de act să poată solicita oricând constatarea nulităţii actului, cu toate că se află în culpă, iar persoana la care se referă actul administrativ individual, în situaţia în care ar fi lezată prin emiterea actului respectiv, să nu-l poată ataca, decât în termen de 6 luni ori de maximum un an de la emiterea acestuia.
Legiuitorul a urmărit ca raporturile juridice reglementate de actul administrativ individual să aibă o anumită stabilitate, prin aceea ca, după intrarea acestuia în circuitul civil, să poată fi atacat într-un anumit termen la instanţa de contencios administrativ.
În dreptul administrativ are un interes practic redus distincţia dintre nulităţile absolute şi nulităţile relative, regimul juridic al acestora nefiind diferit, indiferent de caracterul normei legale încălcate.
În ce priveşte termenul de introducere a acţiunii în anularea unui act administrativ sau a celei pentru constatarea nulităţii actului administrativ, în dreptul administrativ nu există nici o deosebire, indiferent că este vorba de o nulitate relativă sau o nulitate absolută.
Susţinerea recurentei, că în cauză a urmat o procedură necontencioasă, neînţelegând să cheme în judecată şi pe intimatul-pârât, nu poate fi reţinută.
Corect a fost citată în cauză, în calitate de pârât, persoana pentru care s-au emis ordinele, pentru ca şi aceasta să aibă posibilitatea să-şi facă apărările pe care le considera necesare în susţinerea poziţiei sale.
În caz contrariu s-ar fi încălcat mai multe principii ale dreptului procesual civil, printre care al dreptului la apărare, al contradictorialităţii, al legalităţii şi al oralităţii.
Instanţa de fond nu a încălcat principiul disponibilităţii, cum susţine recurenta, prin citarea ca pârât, a persoanei subiect al ordinelor contestate, ci, dimpotrivă, a procedat corect, cu respectarea principiilor menţionate mai sus şi fără să încalce principiul disponibilităţii, ţinându-se cont şi de faptul că o astfel de acţiune nu putea fi considerată ca fiind încadrabilă în categoria procedurilor necontencioase.
Ca atare, nu se impunea punerea în discuţie completarea cererii de chemare în judecată, în sensul citării în cauză în calitate de pârât a lui P.G.
De altfel, recurenta-reclamantă nu a contestat nici un moment, la instanţa de fond, calitatea acestuia de pârât.
Pentru toate considerentele arătate mai sus, urmează ca, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 299 şi 312 C. proc. civ., să se respingă recursul, ca nefondat, reţinându-se că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Integrării Europene împotriva sentinţei civile nr. 1563 din 29 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1473/2006. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1487/2006. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
