ICCJ. Decizia nr. 137/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la data de 21 decembrie 2004, U.M. a chemat în judecată Ministerul Justiției, solicitând anularea Ordinului nr. 2622/C din 24 septembrie 2004, emis de pârât, ca nelegal.
De asemenea, a cerut obligarea acestei autorități a administrației publice centrale, la plata sumei de 17.499.610 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ, a sumei de 135.881.630 lei, reprezentând contravaloarea a șapte indemnizații de încadrare lunare brute datorate conform art. 80 din Legea nr. 303/2004, privind Statutul magistratului, precum și a cheltuielilor de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin ordinul a cărui anulare o cere, ministrul justiției a dispus eliberarea ei din funcția de director adjunct al Institutului Național al Magistraturii, cu începere din data de 24 septembrie 2004, când, însă, se afla în incapacitate temporară de muncă.
Din această cauză, actul administrativ nesocotește în mod flagrant prevederile imperative ale art. 60 lit. a) din Legea nr. 53/2003, fiind lovit de nulitate absolută.
în plus, ordinul nu a fost motivat și nici comunicat reclamantei, ci doar transmis Institutului Național al Magistraturii, după orele de program, cu indicația de a fi luate măsurile necesare pentru aducerea lui la îndeplinire.
A precizat, totodată, că prin emiterea actului administrativ supus controlului jurisdicțional i-au fost încălcate în mod grav, drepturile și interesele legitime, deoarece pe baza lui, conducerea institutului a refuzat plata sumelor de bani cuvenite pentru perioada în care s-a aflat în incapacitate temporară de a-și desfășura activitatea.
Prin sentința civilă nr. 654 din 30 martie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis parțial acțiunea, în sensul că a anulat Ordinul nr. 2622/C din 24 septembrie 2004, emis de pârât și a stabilit în sarcina acestuia, obligația de plată a sumei de 17.499.610 lei către reclamantă, cu titlu de despăgubiri, plus cheltuieli de judecată în sumă de 2.975.000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că actul administrativ atacat a fost emis de pârât, în lipsa oricărui document care să justifice măsura dispusă. Că, atât timp, cât reclamanta U.M. avea calitatea de magistrat, eliberarea sa din funcție nu se putea dispune decât pentru unul dintre motivele prevăzute de art. 92 din Legea nr. 92/1992, atunci în vigoare.
Pe de altă parte, ordinul a fost emis la o dată la care reclamanta s-a aflat în concediu medical, deci cu încălcarea dispozițiilor art. 60 lit. a) C. muncii, împrejurare de natură să atragă sancțiunea nulității lui.
în sfârșit, s-a mai reținut că actul administrativ individual nu i-a fost comunicat reclamantei, ci transmis Institutului Național al Magistraturii, prin fax.
împotriva sentinței a declarat recurs, pârâtul Ministerul Justiției.
Recurentul a susținut că în mod greșit, prima instanță a admis chiar parțial acțiunea, deoarece, neavând calitatea de magistrat, reclamanta U.M. nu se putea prevala de dispozițiile cuprinse în art. 92 din Legea nr. 92/1992, republicată, pentru organizarea judecătorească.
La data emiterii ordinului de eliberare din funcție, ea depășise vârsta standard de pensionare și prelungirea activității sale putea fi dispusă numai cu acordul ministrului justiției, care însă, nu a existat.
S-a mai arătat că în realitate, în cursul zilei de 24 septembrie 2004, reclamanta a fost prezentă la sediul Consiliului Superior al Magistraturii și a participat la elaborarea proiectului de regulament al acestei autorități publice, așa încât nu putea fi considerată ca o persoană aflată în incapacitate temporară de muncă.
în opinia recurentului, ordinul contestat a produs efecte juridice din momentul emiterii, iar obligația de a-l aduce la cunoștința persoanelor interesate, a fost îndeplinită "la momentul transmiterii acestuia pe fax, Institutului Național al Magistraturii" .
Criticile formulate nu sunt întemeiate.
Potrivit dispozițiilor art. 92 din Legea nr. 92/1992, în vigoare la data emiterii ordinului Ministerului Justiției nr. 2622/2004, magistrații puteau fi eliberați din funcție, numai în cazurile limitativ prevăzute în art. 92 al respectivului act normativ.
Curtea de apel a reținut în mod judicios că, deținând funcția de director adjunct al Institutului Național al Magistraturii, reclamanta U.M. avea calitatea de magistrat și în conformitate cu art. 92 din legea menționată mai sus, eliberarea sa din funcție nu putea fi făcută valabil, decât pentru unul dintre motivele prevăzute de acest text legal.
Cu alte cuvinte, asimilarea făcută prin reglementarea legală în vigoare la acea dată, a funcției de conducere deținută efectiv de către reclamantă, cu magistrații, i-a conferit acesteia un statut similar magistraților, inclusiv drepturi și garanții referitoare la stabilitatea raportului de serviciu.
Prin urmare, chiar dacă la data de 24 septembrie 2004, U.M. a împlinit vârsta standard de pensionare, Ministerul Justiției avea obligația să îndeplinească o anumită procedură, menită să asigure respectarea drepturilor și garanțiilor de care se bucură magistrații, dar care până în prezent nu a fost declanșată.
Ordinul de eliberare din funcție are natura juridică a unui act administrativ individual, care deci, produce efecte juridice, doar din momentul comunicării către subiecții de drept interesați, iar nu din momentul emiterii, cum eronat se afirmă în recurs.
Actul administrativ nu a fost motivat și comunicat reclamantei, ci transmis, prin fax, Institutului Național al Magistraturii. La baza emiterii lui nu a stat nici un document, astfel cum rezultă din conținutul adresei nr. 6095 din 18 februarie 2005, a Direcției pentru Resurse Umane și Relații cu Consiliul Superior al Magistraturii.
Cu adeverința medicală și certificatele de concediu medical s-a dovedit că în perioada 24 septembrie - 24 octombrie 2004, U.M. se afla în incapacitate temporară de muncă.
Se apreciază, așadar, că existau în speță temeiuri suficiente pentru a se concluziona că actul administrativ a fost emis de pârât, cu nesocotirea dispozițiilor art. 60 lit. a) C. muncii, împrejurare ce atrage sancțiunea nulității actului.
Admițând acțiunea în limitele arătate, curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce a fost menținută prin respingerea recursului, ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 1, 11 și 15 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 176/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 134/2006. Contencios → |
|---|
