ICCJ. Decizia nr. 146/2006. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 146/2006
Dosar nr. 1950/2005
nr. 8188/1/2005
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 aprilie 2002, reclamanta R.N.P. - Direcţia Silvică Iaşi a solicitat anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.03 nr. 4703 din 18 mai 1999, emis de Ministerul Economiei şi Comerţului, pentru SC M. SA Iaşi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că terenul în suprafaţă de 2,8 ha, situat în comuna Scobinţi, judeţul Iaşi, aparţine fondului forestier proprietate publică, fiind înscris în unităţile amenajistice nr. 126 F şi nr. 126 A din compunerea unităţii de producţie 1 Cotnari şi a fost nelegal atestat în proprietatea pârâtei, prin certificatul întocmit cu încălcarea prevederilor art. 1 şi 3 din HG nr. 834/1991.
Prin sentinţa nr. 5 din 13 ianuarie 2003, Curtea de Apel Iaşi a respins excepţiile invocate de pârâţi privind inadmisibilitatea şi tardivitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale pasive a SC M. SA Iaşi, iar pe fondul cauzei, a admis acţiunea şi a anulat certificatul de atestare a proprietăţii pentru terenul în suprafaţă de 2,8 ha.
Această hotărâre a fost casată, ca urmare a admiterii recursului declarat de SC M. SA, prin Decizia nr. 718 din 20 februarie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, care a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, reţinând că se impune completarea probelor, cu acte şi o nouă expertiză tehnică, în vederea clarificării situaţiei juridice a terenului în litigiu.
În fond după casare, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa nr. 65/CA din 25 aprilie 2005, prin care a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de reclamantă.
Instanţa de fond a constatat că actul de atestare a proprietăţii contestat prin acţiune a fost întocmit de ministerul pârât, cu respectarea prevederilor Legii nr. 15/1990 şi ale HG nr. 834/1991, pentru că terenul în suprafaţă de 2,8 ha s-a aflat, cu începere din anul 1967, în patrimoniul I.F.E.T. Iaşi, reorganizată în SC M. SA Iaşi, care a exercitat dreptul de administrare în numele statului. Evidenţierea terenului în amenajamentele silvice indicate în acţiune de reclamantă a fost considerată de instanţa de fond, ca nerelevantă în cauză, cu motivarea că ele nu mai corespund destinaţiei reale a terenului din anul 1963, când a fost afectat activităţii de transport şi de exploatare forestieră realizată de fosta unitate economică, a cărei succesoare este beneficiara dreptului de proprietate, atestat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi de HG nr. 834/1991.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs, reclamanta R.N.P. - Direcţia Silvică Iaşi şi a solicitat casarea hotărârii, ca nelegală şi netemeinică.
Recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea regimului juridic al terenului inclus în fondul forestier naţional, ca parte a Unităţii de producţie nr. 1 Cotnari - Ocolul Silvic Hârlău. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 135 din Constituţie, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi art. 4-5 din Legea nr. 26/1996 şi s-a arătat că terenul aparţine domeniului public, astfel încât nu erau aplicabile prevederile HG nr. 834/1991, privind atestarea dreptului de proprietate al societăţilor comerciale cu capital de stat, la data înfiinţării lor.
Recurenta a considerat că în mod greşit hotărârea atacată s-a întemeiat pe concluziile unei expertize, care nu a răspuns la obiectivele stabilite de instanţa de fond, conform celor reţinute în Decizia de casare a primei sentinţe pronunţate în cauză.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate şi cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Probele administrate cu ocazia primei judecăţi şi în fond după casare, şi anume, înscrisurile înfăţişate de părţi şi expertizele topometrice efectuate, au fost corect apreciate de instanţa de fond pentru stabilirea regimului juridic al terenului în suprafaţă de 2,8 ha, situat în comuna Scobinţi, judeţul Iaşi, pentru care s-a solicitat prin acţiune, anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.03 nr. 4703 din 18 mai 1999.
Înscrierea acestui teren în amenajamentul silvic al U.P.I. Cotnari, Ocolul Silvic Hârlău, întocmit în anul 1963, a fost corect considerată de instanţa de fond, ca lipsită de efecte juridice, întrucât actualizarea acestor documente silvice, efectuată succesiv în 1973, 1984 şi 1995, nu s-a întemeiat pe situaţia reală a bunului, dovedită de SC M. SA, pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Terenul de 2,8 ha a fost înscris în anul 1963, în amenajamentul silvic, cu menţiunea că este afectat pentru „fabrica cu gaterul din Hârlău" şi parcul auto al Sectorului de exploatare Hârlău, dar prin Decretul nr. 648/1967 şi H.C.M. nr. 1599/1967, activitatea de silvicultură a fost separată de activitatea de exploatare, transport şi industrializare a lemnului, pentru care s-au organizat întreprinderi forestiere, prin divizarea fostelor direcţii regionale de economie forestieră.
Aceste întreprinderi forestiere au fost organizate conform Decretului nr. 199/1949, şi în scopul desfăşurării activităţii de exploatare, transport şi industrializare a lemnului, au preluat de la fostele direcţii regionale, părţile din patrimoniu necesare realizării obiectului de activitate.
În cauză, nu s-a contestat că recurenta Direcţia Silvică Iaşi şi intimata SC M. SA sunt succesoarele în drepturi şi obligaţii ale entităţilor juridice prevăzute în aceste acte normative şi nici faptul că, din anul 1960, terenul în suprafaţă de 2,8 ha a avut aceeaşi destinaţie, fiind ocupat de construcţii industriale specifice activităţii de exploatare, transport tehnologic şi industrializare primară a lemnului: gatere, centre de sortare şi de prelucrare a lemnului, puncte de mecanizare.
În calitatea sa de succesoare a S.E.T. Hârlău, I.F.E.T. Iaşi şi ulterior, S.E.T.T.P.P.L. Iaşi, societatea comercială intimată a avut în patrimoniul său de la data înfiinţării prin HG nr. 15/1994, dreptul de administrare a acestui teren necesar realizării obiectului de activitate, îndeplinind condiţiile cumulative prevăzute de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi art. 1 din HG nr. 834/1991.
Recurenta a contestat neîntemeiat existenţa dreptului de administrare directă în patrimoniul intimatei-pârâte, susţinând că aceasta a avut numai folosinţa temporară a terenului. Apărarea recurentei nu poate fi primită, în condiţiile în care nu a dovedit exercitarea unor atribuţii de administrare sau de gospodărire a terenului din anul 1967 şi nici existenţa unei convenţii privind locaţiunea bunului, încheiată în calitate de administrator al fondului forestier.
În atare situaţie, instanţa de fond a apreciat corect că înscrierile din documentele silvice nu dovedesc susţinerile din acţiune, infirmate de probele administrate de intimata-pârâtă, cu privire la posesia şi folosinţa terenului, exercitate ca atribute ale dreptului de administrare directă care i-a fost transmis din patrimoniul fostei întreprinderi forestiere.
Din adeverinţele nr. 4190 din 21 noiembrie 2002, nr. 1769 din 16 martie 2001 şi nr. 800 din 14 februarie 2005, eliberate de Primăria comunei Scobinţi, judeţul Iaşi, rezultă că fosta întreprindere forestieră I.F.E.T. Iaşi, reorganizată în SC M. SA, este înscrisă în registrul agricol, începând din anul 1967 şi în cadastrul funciar, din anul 1986, cu terenul de 2,76 ha aferent atelierului de prelucrare a lemnului (gater) şi cu terenul de 0,60 ha aferent coloanei auto, pentru care a plătit taxele şi impozitele prevăzute de lege. De asemenea, din adeverinţa nr. 764 din 5 aprilie 1999, eliberată de O.C.A.O.T.A. Iaşi, rezultă că societatea intimată este înscrisă cu suprafaţa de 3,3669 ha, în intravilanul comunei Scobinţi, teren aferent atelierului de prelucrare a lemnului Hârlău.
În consecinţă, intimata-pârâtă a dovedit că dreptul de administrare asupra terenului s-a aflat în patrimoniul său la data înfiinţării, iar lipsa protocolului de preluare în baza Decretului nr. 648/1967 a fost fără temei opusă de către recurentă, dat fiind că, la rândul său, în calitate de succesoare a fostei direcţii regionale silvice, nu a prezentat un asemenea document care trebuia întocmit de ministrul economiei forestiere, conform art. 3 din H.C.M. nr. 1599/1967.
Dispoziţiile legale privind proprietatea publică a statului şi fondul naţional forestier nu au fost încălcate de instanţa de fond, întrucât recurenta nu a dovedit că terenul în suprafaţă de 2,8 ha este supus regimului juridic prevăzut de reglementarea respectivă, invocată şi în recurs.
Instanţa de fond a apreciat judicios că apartenenţa terenului la domeniul public şi includerea lui în fondul forestier nu poate fi atestată doar de înscrierile efectuate în amenajamentele silvice, fără prezentarea documentaţiei avută în vedere sau a altor înscrisuri privind categoria de folosinţă şi afectaţiunea terenului, ca fiind ocupat de păduri sau destinat împăduririi, culturii, producţiei sau administraţiei silvice.
În ultimul motiv de recurs, s-a susţinut nefondat că hotărârea atacată s-a întemeiat pe un raport de expertiză care nu a răspuns obiectivelor stabilite ca fiind utile pentru soluţionarea cauzei. Instanţa de fond s-a pronunţat pe baza tuturor probelor administrate şi concluziile expertizei efectuate în fond după casare au fost coroborate cu actele şi cu raportul de expertiză depuse la prima judecată a litigiului. Această ultimă critică se dovedeşte a fi neîntemeiată şi faţă de împrejurarea că nu a fost formulată de parte sub forma unei obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat în fond după casare. Obiecţiunile depuse de recurentă la termenul din 18 aprilie 2005 nu se referă şi la aspectele invocate în prezentul recurs, astfel încât necercetarea lor de către instanţa de fond nu determină casarea hotărârii pronunţate.
Faţă de considerentele expuse, constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.N.P. R. - Direcţia Silvică Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 65/CA din 25 aprilie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 144/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 147/2006. Contencios. Pretenţii. Recurs → |
|---|
