ICCJ. Decizia nr. 1549/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1549/2006
Dosar nr. 32.502/2/2005
Şedinţa publică din 2 mai 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2098 din 14 decembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, admiţând excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, invocată de pârâta J.F., a respins acţiunea prin care reclamantul Ministerul Justiţiei solicita să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 790/C din 3 aprilie 2002, emis de ministrul justiţiei şi să se dispună cu privire la legalitatea actelor încheiate de pârâtă, în calitatea sa de notar public, în baza actului administrativ nelegal de numire în funcţie, mai sus menţionat, precum şi cu privire la efectele civile produse ca urmare a emiterii acestuia.
Încuviinţând excepţia de tardivitate invocată, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în dreptul administrativ nu există deosebiri de regim juridic între nulitatea absolută şi cea relativă, termenele de introducere a acţiunii fiind prevăzute expres de legea contenciosului administrativ, lege specială care, potrivit principiului de drept bine cunoscut, derogă de la legea generală, în acest domeniu nefiind incidente alte termene, de natură civilă şi nici o eventuală imprescriptibilitate a acţiunii, instituţie care este tipică dreptului civil. Cum, în speţă, este vizat un act administrativ cu caracter individual, iar nu normativ, şi acţiunea de faţă nu a fost introdusă în termenele prevăzute de art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanţa de fond a apreciat că aceasta este tardivă.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs, atât reclamantul Ministerul Justiţiei, cât şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ambii invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant Ministerul Justiţiei a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de fond, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în considerarea motivelor contradictorii pe care le cuprinde. Astfel, s-a arătat că, deşi instanţa de fond reţine că în dreptul administrativ nu există deosebire între nulitatea absolută şi cea relativă, ceea ce a şi condus la respingerea acţiunii, ca tardiv forulată, a considerat totuşi că prin cererile adresate instanţei de contencios pot fi invocate atât motive de nulitate absolută, cât şi motive de nulitate relativă.
S-a mai arătat că trimiterea instanţei de fond la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care este în acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu este relevantă în cauză, întrucât recurentul-reclamant a demonstrat că Legea nr. 554/2004 nu reglementează un termen pentru introducerea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui act administrativ.
Recurentul-reclamant a mai criticat hotărârea instanţei de fond, şi prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând, în esenţă, că în mod greşit, instanţa de fond a extins prin analogie, prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, privitoare la termenele prevăzute pentru cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei, respectiv cel de 6 luni şi cel de 1 an de la data emiterii actului - şi la cazurile ce nu sunt expres prevăzute în acest text.
În fine, s-a mai arătat că instanţa a ignorat faptul că art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 prevede expres posibilitatea autorităţii publice emitente de a solicita instanţei de judecată, constatarea nulităţii actului administrativ emis cu încălcarea unei norme legale imperative sau prohibitive, după ce acesta şi-a produs efectele şi în condiţiile în care calea legală de desfiinţare a actului ilegal nu mai poate fi revocarea sa.
Recurentul Ministerul Public, participant la soluţionarea în fond a cauzei, în conformitate cu prevederile art. 1 pct. 9 din Legea nr. 554/2004 [Alin. (9) a fost modificat prin art. IV din OUG nr.180/2005, în sensul că „cererile în contencios administrativ se soluţionează fără participarea reprezentantului Ministerului Public"], a criticat, la rândul său, hotărârea instanţei de fond, pentru încălcarea şi greşita aplicare a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs formulate, recurentul Ministerul Public a susţinut că instanţa de fond a dat o greşită interpretare dispoziţiilor art. 1 alin. (6), precum şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, dispoziţii ce consacră cu caracter de noutate, în raport cu reglementarea anterioară, a Legii nr. 29/1990, un tip de acţiune în constatarea nulităţii actului administrativ care priveşte în mod exclusiv doar ipoteza în care organul administrativ emitent constată că un act administrativ a fost dat cu încălcarea unei norme de drept imperative sau prohibitive, dar după ce aceasta şi-a produs efectele.
Recurentul apreciază că acest tip de acţiune reprezintă, aşa cum rezultă din interpretarea textelor, o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act administrativ nelegal şi nu doar o specie a acţiunii în anularea unui act administrativ, caz în care, nefiind aplicabile termenele prevăzute de art. 11, pentru că nu este prevăzută expres o atare ipoteză, urmează a se reţine că devin incidente normele de drept comun în materia prescripţiei dreptului la acţiune, diferenţiate după natura nulităţii absolute sau relative care se invocă.
Cum din cuprinsul cererii reclamantului Ministerul Justiţiei rezultă că au fost încălcate norme imperative prevăzute de Legea nr. 36/1995, recurentul Ministerul Public conchide că acţiunea de faţă nu este prescriptibilă, nulitatea ordinului emis intimatei putând fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
Recursurile sunt nefondate.
Înalta Curte, examinând criticile recurentelor, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi prin prisma tuturor prevederilor legale incidente, reţine că acestea nu pot fi primite, cu consecinţa menţinerii hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pentru consideraţiunile expuse în cele ce urmează.
Dată fiind similitudinea motivelor de recurs invocate de ambii recurenţi, în susţinerea şi dezlegarea problemei de drept esenţiale în cauză, respectiv cea referitoare la caracterul imprescriptibil sau prescriptibil al acţiunii formulate de o autoritate emitentă în constatarea nulităţii unui act administrativ nelegal, ce nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil, conform art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va examina împreună criticile formulate.
A rezultat din actele dosarului că la data de 27 septembrie 2005, reclamantul-recurent Ministerul Justiţiei a solicitat instanţei de contencios administrativ, constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 790/C din 3 aprilie 2002, emis de ministrul justiţiei, prin care s-a dispus numirea în funcţia de notar public a pârâtei-intimate J.F. şi drept consecinţă, să se dispună asupra legalităţii actelor încheiate de notarul public în cauză, în baza actului administrativ nelegal de numire în funcţie, precum şi asupra efectelor civile produse ca urmare a emiterii acestuia, în temeiul art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Interpretând prevederile legale invocate de reclamantul-recurent în contextul Legii nr. 554/2004, instanţa de fond a reţinut că acţiunea întemeiată pe prevederile art. 1 din alin. (6) din lege nu este imprescriptibilă. Dimpotrivă, întrucât în dreptul administrativ nu se face nici o distincţie după felul nulităţii, urmează a se aplica termenele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, ce reprezintă regula, termene în raport cu care acţiunea de faţă a fost respinsă ca tardiv formulată.
Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond este corectă, după cum corectă este şi argumentaţia pe baza căreia s-a ajuns la aceasta.
Nu sunt întemeiate criticile vizând existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul sentinţei recurate, câtă vreme, argumentaţia instanţei de fond porneşte în mod logic de la premisa că în contenciosul administrativ, dat fiind caracterul specific şi derogator de la dreptul comun al acestei proceduri, nu există nici o deosebire între nulitatea absolută şi cea relativă şi astfel se justifică termenele speciale, legale, de introducere a acţiunilor prevăzute în art. 11, aplicabile în situaţia anulării actului administrativ, indiferent de motiv.
Este adevărat că art. 1 alin. (6) reglementează, pentru prima dată în dreptul nostru, problematica revocării actului administrativ, considerat de doctrină şi de jurisprudenţă, un principiu de bază al dreptului administrativ, instituind o excepţie de la acest principiu.
Totodată, însă, această nouă reglementare nu poate pune la îndemâna autorităţii emitente, o cale de acţiune în anulare ce ar putea fi exercitată oricând, astfel după cum se susţine de recurenţi, căci în acest fel s-ar aduce o gravă atingere principiului general al stabilităţii şi siguranţei în raporturile civile şi în plus, s-ar crea o situaţie de favoare autorităţii emitente, discriminatorie faţă de alţi subiecţi de drept, autoritate care, în plus, se vede nevoită practic, în astfel de cazuri, să îşi invoce şi să îşi recunoască culpa de-a fi emis un act nelegal, pe care nici nu l-a revocat, astfel încât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte.
Evident că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului, atunci când a prevăzut şi reglementat această procedură cu caracter de noutate.
Aşa fiind, este just şi firesc ca Înalta Curte să aprecieze, în acord cu instanţa de fond că, de vreme ce art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează termenele de introducere a acţiunilor în contencios şi care în alin. (4) stipulează expres şi limitativ situaţiile în care acţiunea poate fi introdusă oricând, iar între acestea nu este prevăzută şi cea din art. 1 alin. (6), acţiunile autorităţii emitente întemeiate pe acest din urmă text de lege, nu pot fi legal introduse, decât cu respectarea termenelor reglementate de art. 11 din Legea nr. 554/2004, ce reprezintă regula „în materia contenciosului administrativ".
A accepta aplicabilitatea dreptului comun, aşa cum susţin recurentele, ar însemna, în plus, anihilarea reglementării speciale şi ignorarea principiului potrivit căruia regula specială derogă de la regula generală.
Aşadar, Înalta Curte reţine că în mod just, instanţa de fond, aplicând termenele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, a ajuns la concluzia că acţiunea de faţă a recurentului-reclamant Ministerul Justiţiei, este tardivă.
În fine, Înalta Curte precizează, în condiţiile în care mutatis - mutandis, problematica în discuţie prezintă similitudini cu cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza B. contra României, că o astfel de interpretare corespunde principiilor generale, în sensul că, neimpunându-se un termen înăuntrul căruia să poată fi exercitată o acţiune, se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, posibilitatea de a „anula" fără limită de timp, cum ar fi în cazul de faţă un act administrativ individual, definitiv, intrat în circuitul civil, fiind chiar, în opinia unora dintre membrii Curţii Europene a Drepturilor Omului, o înfrângere a „dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul Ministerul Justiţiei şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2098 din 14 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1521/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1591/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
