ICCJ. Decizia nr. 1641/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1641/2006
Dosar nr. 1338/1/2006
Şedinţa publică din 9 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Iaşi, sub nr. 9967 din 24 iulie 2003, reclamantul A.N. a chemat în judecată pe pârâtul S.R.I., solicitând a se dispune anularea Ordinului personal nr. 737/2003, menţinerea sa în funcţia de şef birou, din care a fost trecut în rezervă prin ordinul atacat şi obligarea pârâtei la plata drepturilor ce i se cuvin.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este ofiţer din anul 1982, având gradul de lt. colonel, iar în perioada noiembrie 1998 - 23 iunie 2003, în care şi-a desfăşurat activitatea la U.M. 0793 Bacău, pe profil logistic, nu a avut nici o sancţiune, a obţinut calificativul „Foarte bun", nu a încălcat regulamentele militare şi nici alte dispoziţii legale, astfel încât în mod nelegal, prin ordinul atacat, a fost trecut în rezervă, pentru motivul prevăzut de art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare.
Prin sentinţa civilă nr. 772 din 7 noiembrie 2003, Tribunalul Iaşi, admiţând excepţia de necompetenţă materială, s-a desesizat în favoarea Curţii de Apel Iaşi, cauza fiind înregistrată sub nr. 568 din 4 februarie 2004.
Curtea de Apel Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 53/CA din 19 aprilie 2004, a respins acţiunea, ca fiind rămasă fără obiect, motivat de faptul că Ordinul nr. 0737/2003 a fost anulat de emitent, prin Ordinul nr. 0930/2003, necontestat de reclamant.
Admiţând recursul reclamantului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3443 din 24 mai 2005, a casat această hotărâre şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe care a primit îndrumarea de a pune în vedere autorităţii administrative pârâte, să depună la dosar, ordinele invocate de pârât, ce nu pot fi încadrate în categoria actelor administrative exceptate de la controlul legalităţii instituit de Legea nr. 29/1990, urmând a examina legalitatea lor, raportat la motivele invocate de pârât, la dispoziţiile legale incidente în cauză şi la principiul potrivit căruia după sesizarea instanţei de judecată, actele administrative sunt irevocabile, din raţiuni ce ţin de buna administrare a justiţiei şi de necesitatea respectării separaţiei puterilor în stat.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 4774/2005, iar la data de 12 august 2005, reclamantul a formulat o cerere completatoare, contestând şi Ordinul nr. 0930 din 31 iulie 2003, ce i-a fost comunicat la data de 24 mai 2005, precizând că la data emiterii acestuia se afla în concediu medical.
Reclamantul a solicitat, de asemenea, acordarea drepturilor băneşti, începând cu data de 23 iunie 2002, conform art. 9 şi 14 din Legea nr. 80/1995, actualizate la data plăţii şi obligarea pârâtului la plata unor daune morale, în sumă de 50.000 RON, cu cheltuieli de judecată, iar la termenul din 10 octombrie 2005 a mai solicitat, în temeiul art. 73 din Legea nr. 80/1995, să-i fie acordat calificativul ce reprezintă media anilor 1998 - 2002, perioadă în care a lucrat ca şef de birou logistică la U.M. nr. 0793 Bacău, funcţie ocupată prin concurs.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a precizat că prin Ordinul nr. 0930 din 31 iulie 2003 s-a modificat doar în parte Ordinul D.P. nr. 0737 din 23 iunie 2003, în sensul că trecerea în rezervă a locotent-colonelului A.N. se face în conformitate cu art. 85 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare, pentru motive determinate de nevoi ale S.R.I., cu drept de pensie militară de serviciu, potrivit Legi nr. 164/2001, privind pensiile militare de stat, ceea ce îi profită acestuia.
Curtea de Apel Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 169/CA din 7 noiembrie 2005, a respins acţiunea reclamantului, ca fiind neîntemeiată, reţinând, în esenţă, următoarele:
În urma controlului de specialitate efectuat în luna mai 2003, pe linia desfăşurării activităţilor de resort logistic, reclamantul a fost găsit vinovat de comiterea unor fapte contravenţionale, prin înscrisul intitulat „raport", depus în copie la dosar, reclamantul recunoscând că a încălcat dispoziţiile Ordonanţei nr. 60/2001, până la data de 14 februarie 2003, fapt pe care îl regretă, dar şi-l însuşeşte. Plângerea contravenţională formulată de reclamant, prin care a invocat aceleaşi motive, a fost respinsă de instanţa de recurs.
Prin Ordinul nr. 0737 din 23 iunie 2005, reclamantul a fost trecut în rezervă, pentru abateri grave de la prevederile regulamentelor militare şi de la alte dispoziţii legale, iar prin Ordinul nr. 0930 din 31 iunie 2003 s-a modificat doar temeiul legal al trecerii în rezervă, ceea ce îi profită reclamantului, acesta putând beneficia de pensie militară de serviciu.
În baza celui de-al doilea ordin, reclamantului i-au fost conferite drepturile băneşti cuvenite, fiindu-i achitate în formă actualizată prin executorul judecătoresc, în condiţiile în care acesta nu a dat curs invitaţiilor repetate pentru a se prezenta la sediul unităţii, pentru a le ridica.
Curtea a reţinut că au fost depuse la dosarul cauzei, actele necesare, în sensul deciziei de casare, respectiv copii extras de pe cele 2 ordine atacate, întrucât acestea privesc şi alte aspecte de ordine interioară ce au caracter strict secret şi nu aveau legătură cu cauza, copia sentinţei civile nr. 219/2005, pronunţată de Tribunalul Neamţ, copii de pe adresele prin care reclamantul a fost invitat să-şi ridice drepturile băneşti, precum şi pentru constituirea dosarului de pensie, neputând fi depuse hotărârea Consiliului de judecată, Ordinul S.R.I. nr. S/912/2003, referitor la desfăşurarea activităţii consiliilor de judecată şi fişa matricolă a reclamantului, care constituie documente clasificate, pârâtul făcând, însă, menţiunea că în perioada 1999 - 2002, reclamantul a obţinut calificativul „Foarte bine".
S-a reţinut, de asemenea, că lucrările Consiliului de judecată privind stabilirea măsurilor ce se impuneau pentru conduita profesională şi militară inadecvată a reclamantului, s-au desfăşurat la data de 9 iunie 2003, la sediul U.M. 0461 Bucureşti, unitatea centrală de resort logistic, participând şi reclamantul, în baza unui ordin emis de unitate, astfel încât a avut acces la toate datele, informaţiile şi materialul probator la care face referire.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termenul legal, reclamantul A.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât a fost dată cu încălcarea drepturilor sale procesuale (art. 139 C. proc. civ.), cu nerespectarea prevederilor art. 172 din acelaşi cod şi a dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute în Decizia nr. 3443 din 24 mai 2005, pag. 3 respectiv fără a fi depuse la dosar toate actele administrative invocate în contestaţie, prima instanţă încălcând şi prevederile art. 124 din Constituţia României, întrucât nu a dat dovadă de imparţialitate, în sensul că a preluat identic în „dispozitivul" sentinţei, pag. 7 alin. (1), probele şi afirmaţiile mincinoase făcute de intimat în întâmpinare.
Făcând referire la unele erori materiale vizând data pronunţării sentinţei (anul 2004, în loc de 2005), instanţa iniţial sesizată, la care s-a format dosarul nr. 4774/2005, precum şi la indicarea unor articole de lege, fără să se precizeze actul normativ, ori chiar greşită, reclamantul a precizat că are convingerea că „a fost judecat în bătaie de joc", întrucât instanţa nu a avut timp, nu a avut voinţa sau în mod voit a răstălmăcit acţiunea sa şi probele pe care le-a prezentat.
În motivarea recursului, fără a se face referire expresă la vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi după prezentarea istoricului cauzei şi reiterarea susţinerilor referitoare la activitatea şi aprecierile obţinute în perioada anterioară, reclamantul a precizat că are domiciliul în Piatra Neamţ, adresă pe care a învederat-o Curţii de Apel Iaşi, prin cererile depuse la termenele din 19 septembrie, 10 octombrie şi 17 octombrie 2005, stăruind să se decline competenţa în favoarea Curţii de Apel Bacău, însă instanţa în mod deliberat nu a admis această excepţie.
Sub aspectul fondului cauzei, au fost reiterate susţinerile cu privire la caracterul nelegal, netemeinic şi abuziv al ordinelor atacate, primite numai de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţinându-se că înscrisurile ce reprezintă extrase de pe acestea, nu sunt autentice, iar precizările pârâtului privind prezentarea lor după declasificare, au fost apreciate ca neadevărate, motive pentru care în repetate rânduri s-ar fi solicitat instanţei să-l oblige, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să le depună în original.
S-a susţinut, de asemenea, că sancţiunea contravenţională ce se presupune a fi fost săvârşită de reclamant, este o reţinere abuzivă, iar aspectele vizând participarea acestuia la Consiliul de judecată, sunt o minciună grosolană, imputându-se instanţei de fond, şi faptul că nu s-ar fi pronunţat asupra unui capăt de cerere, respectiv acela al imposibilităţii trecerii în rezervă a cadrelor militare în activitate, care nu îndeplinesc condiţiile de pensionare, pe timpul cât se află în incapacitate temporară de muncă, astfel cum prevede art. 90 alin. (1) din Legea nr. 80/1995.
A mai susţinut reclamantul, că unitatea pârâtă nu este îndrituită a face acte de „clemenţă din motive umanitare", cum a reţinut Curtea de Apel Iaşi, iar trecerea în rezervă s-a desfăşurat după un scenariu stabilit anterior, şi nu la propunerea Consiliului de judecată, măsura punerii la dispoziţie nefiindu-i comunicată niciodată.
Prin prisma considerentelor mai sus sintetizate, reclamantul a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate, iar pe fond, anularea ordinelor, reîncadrarea în funcţia de şef birou logistică, obligarea pârâtului la plata drepturilor băneşti reactualizate la data efectuării plăţii, precum şi la plata unei daune morale de 1 (unu) lei, cuantum precizat în raport cu stima, consideraţia şi loialitatea faţă de această instituţie, fiind convins că persoanele care l-au nedreptăţit şi hărţuit, nu au reprezentat voinţa S.R.I.
La termenul din 2 mai 2006, recurentul a depus concluzii scrise, invocând ca temei al recursului, dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., reiterând, în mare parte, motivele din cererea de recurs, prin prisma cărora s-a apreciat că Ordinul nr. 0737/2003, modificat prin Ordinul nr. 0930/2003, în sensul stabilirii ca temei al trecerii în rezervă, a dispoziţiilor art. 85 alin. (1) lit. e), nu art. 85 alin. (1) lit. a), cum greşit s-a reţinut, este nul de drept, întrucât contravine dispoziţiilor art. 90 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, iar art. 23 teza a III-a din Legea nr. 14/1992, invocat ca temei legal de instanţa de fond, face referire strictă şi limitativă numai la atribuţiile S.R.I. în contextul de Siguranţă Naţională, actele atacate neputând fi circumscrise acestui cadru legislativ.
Recursul nu este fondat.
Examinând actele dosarului şi criticile recurentului, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie şi prevederilor art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în speţă nu este dat nici un motiv care să impună modificarea sau casarea hotărârii atacate, concluzie bazată pe considerentele ce se vor arăta în continuare.
Competenţa teritorială, cu excepţia celei exclusive, este reglementată prin norme cu caracter dispozitiv, invocarea încălcării unor astfel de norme neputând fi făcută în orice stare a procesului şi de către oricare dintre părţi, inclusiv de autorul încălcării normei sau chiar din oficiu, cum este cazul necompetenţei absolute, ci numai într-un anumit termen, respectiv până la prima zi de înfăţişare şi numai de către partea căreia legea îi dă dreptul de a fi judecată de către altă instanţă, decât cea sesizată.
Legea nr. 29/1990, prin art. 6, a instituit regula potrivit căreia competenţa teritorială revine instanţei în raza căreia îşi are domiciliul, reclamantul.
Aceste dispoziţii sunt incontestabil de interes privat, conţinând norme de protecţie instituite în favoarea reclamantului, care ar fi putut renunţa la beneficiul astfel preconstituit, sesizând instanţa competentă, potrivit regulilor dreptului comun, respectiv a dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ.
Este real faptul că interpretarea in terminis a dispoziţiilor legale ar conduce la ideea că dovada domiciliului se face prin actul de identitate. În sfera raporturilor procesual-civile dominantă este, însă, opinia care acreditează ideea de domiciliu ca situaţie de fapt, ca locuinţă statornică, în sensul art. 13 din Decretul nr. 31/1954.
Prin acţiunea introductivă, reclamantul a sesizat Tribunalul Iaşi, indicând reşedinţa din Iaşi, iar Curtea de Apel Iaşi, sesizată prin declinarea competenţei materiale, conform sentinţei civile nr. 772/2003, nu s-a declarat necompetentă teritorial în soluţionarea cauzei.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată în baza deciziei nr. 3443 din 24 mai 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 6658/2004, prin care s-a dispus trimiterea acesteia la aceeaşi instanţă, astfel încât, în considerarea caracterului dispozitiv al normelor care reglementează competenţa teritorială, o eventuală invocare a excepţiei necompetenţei teritoriale nu era legalmente posibilă.
Pe de altă parte, actele indicate de recurent, respectiv cererile din 12 august 2005, 19 septembrie 2005, 10 octombrie 2005, 17 octombrie 2005, prin care s-a indicat numai domiciliul din Piatra Neamţ, nu conţin nici o menţiune care să poată fi circumscrisă invocării excepţiei necompetenţei teritoriale pentru a se imputa instanţei, o eventuală nepronunţare asupra acesteia şi a putea fi reiterată în recurs.
Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.
Hotărârea atacată cuprinde considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină, neputându-se reţine că acestea sunt contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a echivala cu o nemotivare şi a atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., la care s-a făcut referire prin concluziile scrise depuse la dosar.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., poate fi reţinut, numai atunci când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Evident, acest motiv de recurs vizează actele care emană de la părţi, în special convenţiile, ale căror clauze necesită adesea o interpretare după regulile stabilite de Codul civil.
Motivul de recurs, bazat pe denaturarea în cele două modalităţi a actului juridic dedus judecăţii, trebuie să precizeze care este actul pretins denaturat şi în ce constă această denaturare, o simplă afirmaţie în acest sens nefiind suficientă pentru a se reţine incidenţa lui. Ori, în speţă o atare precizare nu a fost şi nici nu putea fi făcută, instanţa examinând, din limitele învestirii, legalitatea şi temeinicia ordinului de trecere în rezervă şi a celui prin care s-a modificat temeiul de drept al respectivei măsuri.
Instanţa de fond s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare, dispunând depunerea la dosar a ordinelor indicate de părţi, în condiţiile prevăzute de art. 172, coroborat cu art. 112 alin. (2) C. proc. civ., a căror legalitate a fost examinată prin raportare, atât la motivele invocate, cât şi la dispoziţiile legale incidente în materie, precum şi alte acte relevante în soluţionarea cauzei, excepţie făcând cele care constituie documente clasificate indicate în considerentele hotărârii.
S-a menţionat, de asemenea, în condiţiile imposibilităţii depunerii foii matricole, că în perioada 1999 - 2002, reclamantul a obţinut calificativul „Foarte bine", confirmându-se susţinerile acestuia în această privinţă.
Pe fondul cauzei, este cert stabilit că în luna mai 2003 s-a efectuat un control de specialitate pe linia desfăşurării activităţilor de resort logistic, constatându-se încălcarea prevederilor OUG nr. 60/2001, privind achiziţiile publice şi ale actelor normative emise în aplicarea acesteia, motiv pentru care în sarcina reclamantului-recurent a fost stabilită şi răspunderea contravenţională, plângerea acestuia împotriva procesului-verbal de contravenţie fiind respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel încât, sub acest aspect, susţinerile sale nu mai pot fi examinate.
Prin Ordinul nr. D.P.0737 din 23 iunie 2003, reclamantul a fost trecut în rezervă, în temeiul art. 85 alin. (1) lit. j) şi alin. (2) din Legea nr. 80/1995, reţinându-se în mod corect că faptele săvârşite pentru care a fost stabilit şi răspunderea contravenţională, în condiţiile mai sus arătate, constituie abateri grave în sensul acestui text de lege.
Reclamantul a depus, într-adevăr, la dosarul cauzei actele medicale la care a făcut referire în recurs, acte menţionate şi în considerentele hotărârii atacate, neputându-se reţine, însă, că motivul de nelegalitate vizând ordinele atacate, circumscrise dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 80/1995, ar constitui un capăt distinct de cerere asupra căruia instanţa de fond nu s-a pronunţat, cum pretinde acesta.
Potrivit art. 90 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, cadrele militare în activitate, care nu îndeplinesc condiţiile de pensionare, nu pot fi trecute în rezervă, pe timpul cât se află în incapacitate temporară de muncă, fiind internate în spitale ori sanatorii sau se găsesc în concedii medicale. Aceste dispoziţii nu se aplică, însă, celor care urmează să fie trecuţi în rezervă, potrivit art. 85 alin. (1) lit. g), h), j), k) şi l), art. 87 şi art. 88, cum se prevede expres prin alin. (2) al aceluiaşi text de lege.
Întrucât în speţă, trecerea în rezervă s-a dispus prin Ordinul nr. 0737 din 23 iunie 2004, în temeiul art. 85 alin. (1) lit. j), acest motiv de nelegalitate în privinţa respectivului ordin nu poate fi reţinut.
Prevederile acestui ordin au fost modificate doar în parte, prin Ordinul D.P. nr. 0930 din 31 iulie 2003, în sensul că trecerea în rezervă se face în conformitate cu art. 85 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare, pentru motive determinate de nevoi ale S.R.I., cu drept la pensie militară de serviciu, potrivit Legii nr. 164/2001, privind pensiile militare de stat, creându-i-se, astfel, recurentului, o situaţie mai „favorabilă".
Evident, „motivele umanitare" criticate de recurent au fost invocate pentru a justifica această modificare în favoarea sa, a temeiului de drept în baza căruia s-a dispus trecerea în rezervă, pensia militară de serviciu urmând a fi stabilită cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de Legea nr. 164/2001, cum rezultă, de altfel, şi din acest ordin.
În baza acestui ordin, reclamantului i-au fost achitate drepturile băneşti, în formă actualizată, prin executorul judecătoresc.
Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speţă nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul A.N. împotriva sentinţei nr. 169/CA din 7 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1628/2006. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1644/2006. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
