ICCJ. Decizia nr. 1728/2006. Contencios. Anulare decizie Uniunea Naţionala a Barourilor din România. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1728/2006
Dosar nr. 4244/2005
nr. 30921/1/2005
Şedinţa publică din 16 mai 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 74 din 24 octombrie 2005 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. 2474/2005, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei D.V. împotriva Baroului Dolj şi a Uniunii Naţionale a Barourilor din România, dispunându-se anularea hotărârii nr. 164 din 13 iulie 2004 a Consiliului Baroului Dolj şi a deciziei nr. 12 din 19 februarie 2005 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
Au fost obligaţi pârâţii, să emită un nou act administrativ, care să permită reclamantei să-şi exercite profesia de avocat, cu scutire de examen.
A fost respins capătul de cerere referitor la acordarea daunelor materiale şi morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta, având funcţia de judecător, a fost pensionată de Consiliul Superior al Magistraturii, la 1 iunie 2004, iar la 28 mai 2004 s-a adresat Baroului Dolj, cu o cerere de primire în acesta, cu scutire de examen, depunând ulterior cazierul judiciar (la 21 iunie 2004) şi certificatul medical (la 12 iulie 2004).
A mai reţinut că Baroul a respins cererea, prin hotărârea mai sus menţionată, motivat de dispoziţiile art. 16 şi 161 din Legea nr. 51/1995, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2004, aplicabile de la 25 iunie 2004, potrivit cărora cererea trebuia supusă aprobării Consiliului Baroului, cu cel puţin 5 ani anterior datei de împlinire a vârstei de pensionare în sistemul de pensionare şi asigurări sociale din care face parte solicitanta.
De asemenea, a reţinut instanţa, că plângerea solicitantei împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin Decizia mai sus menţionată a Uniunii Naţionale a Barourilor din România, cu motivarea că legea nouă se aplică şi situaţiilor juridice în curs de formare.
Ca urmare, instanţa a analizat problema juridică a legii aplicabile pentru soluţionarea cererii de primire în barou, ajungând la concluzia că legea aplicabilă este cea de la momentul depunerii cererii, şi nu cea din momentul depunerii actelor ori cea din momentul soluţionării cererii.
În argumentarea acestei soluţii, instanţa a evocat dispoziţiile art. 1 C. civ. şi principiul neretroactivităţii legii noi, precum şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, apreciind că Legea nr. 255/2004 nu se aplică decât de la 23 iunie 2004, data publicării ei în Monitorul Oficial.
A apreciat instanţa, că pârâţii nu se pot prevala de nedepunerea unor acte de către reclamantă, pentru a-i soluţiona cererea, sub imperiul legii noi, întrucât, în condiţiile în care s-ar fi aprobat cererea într-un termen rezonabil, pârâţii nu ar mai fi putut invoca apariţia legii noi.
A concluzionat instanţa, că pârâţii se fac vinovaţi de modalitatea în care au stabilit aplicarea legii în timp.
Respingând cererea de acordare a daunelor materiale, instanţa a reţinut, în esenţă, că prejudiciul nu poate fi apreciat cu certitudine, nefăcându-se dovada unui prejudiciu previzibil, cert.
A considerat instanţa, că dovezile privind o eventuală angajare a reclamantei, de către două societăţi, dacă ar fi exercitat profesia de avocat, nu sunt concludente, acestea putând-o angaja cu convenţie civilă ori în calitate de consilier juridic.
Respingând cererea de acordare a daunelor morale, instanţa a apreciat că nu se poate considera că respingerea cererii reclamantei de către Barou, i-a adus un prejudiciu imaginii de jurist, pregătirii sale profesionale, întrucât această soluţie s-a limitat la un cerc restrâns de persoane (câţiva avocaţi), cărora le este imposibil să conteste meritele sau competenţa profesională a reclamantei.
Ca temei al acestei respingeri, a reţinut instanţa, dispoziţiile art. 18 pct. 3 din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecinţă, la soluţionarea problemei legii aplicabile, în sensul aplicării legii vechi, în vigoare la formularea cererii, instanţa a analizat existenţa condiţiilor de fond şi formale de admisibilitate a cererii de primire în barou, cu scutire de examen.
Concluzia instanţei, de admitere a acestei cereri, a avut în vedere îndeplinirea de către reclamantă, a funcţiei de judecător, mai mult de 10 ani, conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, precum şi inexistenţa vreunei cauze de nedemnitate sau de incompatibilitate prevăzută de lege.
A înlăturat instanţa, impedimentul prevăzut de art. 28 pct. 9 din Statutul profesiei de avocat, invocat de pârâte, constatând că acesta nu se regăseşte printre condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1995.
Împotriva acestei sentinţe au formulat în termen recursurile din cauza de faţă, toate părţile, cererile fiind legal timbrate.
1. Reclamanta critică sentinţa, ca nelegală şi netemeinică, numai sub aspectul respingerii cererii de obligare la daune materiale şi morale, arătând, în esenţă:
- că cererea nu putea fi respinsă în totalitate, întrucât doctrina şi practica judiciară de după anul 1990 au apreciat unanim că răspunderea civilă în general are şi o funcţie reparatorie preponderentă, ea fiind chiar esenţa întregii răspunderi civile;
- că dovada daunei s-a realizat în speţă, întrucât prin nerezolvarea legală şi la timp a cererii (de către pârâte), reclamanta a fost lipsită de onorariile pe care le-ar fi încasat în această perioadă, probate prin declaraţiile unor persoane fizice şi juridice care au solicitat să le acorde asistenţă juridică şi pe care le-a refuzat în conjunctura creată;
- că motivarea instanţei privind posibilitatea angajării sale, ca jurisconsult, nu este pertinentă, întrucât reclamanta a cerut intrarea în barou, ca avocat, iar nu exercitarea profesiei de jurisconsult ori angajarea cu convenţie civilă, postură în care ar fi putut fi acuzată de avocatură clandestină;
- că instanţa face o gravă eroare cu privire la daunele morale, întrucât prejudiciul moral constă în atingerea adusă acelor valori ale individului care definesc personalitatea, demnitatea, prestigiul profesional, imaginea publică, iar în ceea ce o priveşte pe reclamantă, chiar aceste valori i-au fost grav afectate;
- că, în raport cu activitatea sa: ca judecător timp de 40 de ani; decorată cu medalia „Crucea Naţională Serviciul Credincios" clasa a III-a şi diploma „Meritul judiciar" clasa I; membră a comisiilor Ministerului Justiţiei, de promovare a magistraţilor, permanent din 1998 şi autoare a unor studii de practică judiciară, respingerea cererii de primire în profesia de avocat i-a adus atingere imaginii publice şi prestigiului profesional, producând şi imense suferite psihice;
- că respingerea cererii de primire în profesia de avocat a adus atingere imaginii sale publice, prestigiului profesional, producând şi imense suferinţe psihice;
- că opinia publică nu a cunoscut motivarea pârâţilor de respingere a cererii, iar în presa locală s-a făcut referire la acest lucru, probabil punându-se la îndoială pregătirea sa ca jurist.
Recursul nu se fondează, pentru considerentele care urmează:
Reclamanta pretinde daunele materiale şi morale, pe temeiul unui raport juridic de răspundere civilă delictuală, născut ca urmare a refuzului nelegal, culpabil al pârâtelor de a o primi în profesia de avocat, cu scutire de examen.
Ca urmare, existenţa acestei răspunderi trebuie analizată sub incidenţa art. 998 C. civ.
Fapta pârâtelor a constat în greşita aplicare a legii, mai exact, în aplicarea legii noi, unei cereri formulate sub imperiul legii vechi.
Din actele depuse în cauză, se constată că acest aspect procedural a făcut obiectul unei dezbateri în Consiliul Baroului Dolj, prealabil oricărei discuţii privind fondul cererii. Prin votul deschis al membrilor prezenţi ai Consiliului s-a decis respingerea cererii, pe motiv că se aplică legea nouă. Convingerea membrilor Consiliului în această problemă juridică a fost exprimată public, liber, democratic şi fără nici o legătură cu persoana şi personalitatea reclamantei şi, desigur, cu bună credinţă în ceea ce priveşte temeinicia acestei soluţii juridice (căci buna-credinţă se presupune, până la proba contrară).
Aşadar, analizând fapta, este obligatoriu a constata caracterul ei ilicit, şi anume, dacă printr-o manifestare exterioară a unei persoane s-a introdus în contextul relaţiilor sociale un factor nepermis, prin care s-a încălcat norma dreptului obiectiv şi s-au adus prejudicii unui drept subiectiv.
Deci, caracterul ilicit al faptei decurge, în mod obiectiv, dintr-o încălcare, fără a interesa, pentru a-l defini, atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta sa.
În speţă, nu se poate considera că Baroul, prin Consiliul său, este autorul unei fapte ilicite, întrucât ea a fost săvârşită în exercitarea unui drept prevăzut de Legea nr. 36/1995.
Or, este propriu dreptului subiectiv de a asigura, sub ocrotirea legii, titularului unui asemenea drept, o sferă de libertate, în limitele căreia el nu poate fi răspunzător.
În concluzie, lipsa unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale - caracterul ilicit al faptei, face ca cererea reclamantei-recurente să fie lipsită de suport legal, atât în ceea ce priveşte daunele materiale, cât şi cu privire la daunele morale.
2. În recursul său, Uniunea Naţională a Barourilor din România critică sentinţa, ca nelegală, pe temeiul art. 304 pct.9 C. proc. civ., arătând că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 16 şi 161 Legea nr. 51/1995, astfel cum au fost ele modificate prin Legea nr. 255/2004, dispoziţii care erau aplicabile la data de 13 iulie 2004, când Consiliul Baroului Dolj a analizat cererea reclamantei, respingând-o.
Susţine recurenta, că data de 28 mai 2004, când reclamanta a depus o cerere informală, nu poate fi considerată data formulării cererii, astfel încât nu se puteau aplica dispoziţiile legii vechi, cu atât mai mult, cu cât erau încălcate şi dispoziţiile art. 28 pct. 1-4 din Statutul profesiei.
Consideră recurenta, că, urmare a acestei situaţii de fapt, respingerea cererii de înscriere în barou, fără examen, s-a întemeiat pe dispoziţiile legii noi, aplicabile în raport cu data la care reclamanta-solicitantă a întrunit toate condiţiile formale şi a prezentat toate documentele necesare evaluării solicitării ei.
Recursul nu se fondează.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome.
Deşi legea specială defineşte astfel profesia, ca „liberală", practica judiciară a consacrat un regim juridic special, de „autoritate publică", atât pentru Uniunea Naţională a Barourilor din România, cât şi pentru barourile care o alcătuiesc, pornind de la utilitatea publică a asistenţei judiciare în sistemul judiciar actual, precum şi sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 care, definind termenul de „autoritate publică", prevăd că: „sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public".
Consecinţa juridică a acestei calificări este că actele emise de Uniunea Naţională a Barourilor din România ori de barouri în exerciţiul atribuţiilor lor, referitoare la procedura primirii în avocatură, vor fi considerate acte administrative unilaterale.
Desigur că raportul juridic administrativ se naşte între autoritatea administrativă, pe de o parte şi persoana fizică ori juridică, pe de altă parte, pe baza unei manifestări unilaterale de voinţă, din oficiu sau la cerere şi are la bază norme de drept public întemeiate, de regulă, pe principiul inegalităţii subiectelor sale.
În speţă, însă, actul emis de barou la cererea reclamantei, deşi a fost consacrat de practica judiciară ca act administrativ de autoritate individual, este atipic.
Aprecierea sa ca act administrativ derivă doar din asimilarea emitentului, ca persoană juridică de drept privat, cu autoritatea administrativă.
Într-adevăr, avocatura a fost calificată ca o activitate de interes general (şi organizată printr-o lege specială), numai în considerarea funcţiei sale sociale de a garanta dreptul constituţional la apărare (art. 24 din Constituţie), pentru părţile unui proces, în tot cursul acestuia.
Dar, în raporturile cu persoanele care vor să acceadă la profesia de avocat, în procedura prevăzută de art. 16 din Legea nr. 51/1995, raportul juridic care se naşte între barou şi solicitant, este denumit „administrativ", numai pe cale de consecinţă, iar nu după natura sa, nefiind un raport de drept public autentic, ci un raport de drept privat.
Tot astfel, nici Legea nr. 51/1995 nu poate fi considerată de drept public, prin natura ei, întrucât normele sale reglementează raporturi de drept privat.
Or, dacă legile privitoare la raporturile de drept public sunt prin natura lor retroactive, în sensul că în privinţa reglementării raporturilor dintre puterile Statului şi voinţele individuale, necesitatea de unitate, egalitate şi uniformitate, aflată la baza oricărei organizări sociale, nu permite ca împotriva reglementării noi să se opună interese individuale pe care legea veche le recunoscuse, legile care reglementează raporturile de drept privat, cum este şi Legea nr. 51/1995, se aplică în timp după regula din art. 1 C. civ., care impune autorităţii judecătoreşti, aplicarea legilor numai pe viitor, câtă vreme puterea legiuitoare nu a dat legii noi un efect retroactiv.
Instanţa de fond a aplicat corect acest principiu în soluţionarea problemei de drept în discuţie în speţă, întrucât raportul de drept privat care s-a născut sub legea veche, la momentul când reclamanta a formulat cererea de primire în barou fără examen, pe temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, deşi nu-şi epuizase toate efectele până la intrarea în vigoare a legii noi, se întemeia pe un drept subiectiv născut anterior acesteia.
Dreptul reclamantei, de a cere primirea în profesia de avocat, s-a născut sub imperiul legii vechi, ale cărei condiţii de fond le îndeplinea integral la data depunerii cererii.
Pe de altă parte, situaţia că raportul juridic născut între părţi sub imperiul legii vechi este numai formal, calificat drept „administrativ", dar în esenţă este unul civil, întemeiat pe egalitatea părţilor, îndreptăţeşte instanţa de a analiza şi dreptul subiectiv al baroului, invocat şi întemeiat pe legea nouă.
Dispoziţiile art. 161, introdus prin Legea nr. 255/2004, departe de a corespunde unui interes general şi unei funcţii sociale în domeniul reglementat, astfel cum este obligatoriu în materie de drept public, nu fac decât să augmenteze dreptul subiectiv al baroului, de a condiţiona accesul în profesia de avocat, prin încă o măsură de ordin formal: solicitarea de a fi primit în profesie, cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare.
Formularea cerinţei în acest mod, întrucât se referă chiar la momentul exerciţiului dreptului prevăzut de art. 16 alin. (2), face imposibilă juridic aplicarea retroactivă a normei noi, oricărei cereri depuse sub imperiul legii vechi.
Astfel, textul restrictiv din legea nouă va trebui aplicat numai pentru viitor, nu numai pentru că norma respectivă nu este de drept public, ci şi pentru că impune o condiţie care vizează un moment depăşit, consumat, al raportului juridic care s-a născut între părţile în cauză sub imperiul legii vechi.
3. Baroul Dolj critică sentinţa, ca nelegală, în ceea ce priveşte anularea hotărârii Consiliului său şi anularea deciziei Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, arătând că:
- Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), procedând la obligarea pârâtelor să emită un nou act administrativ care să permită reclamantei, exercitarea profesiei de avocat, cu scutire de examen, deşi ea ceruse doar anularea celor două acte emise de pârâţi şi despăgubiri.
Susţine recurenta, că executarea silită nu poate fi cerută în cazul obligaţiilor care presupun o participare strict personală din partea debitorului, nimeni neputând fi silit să execute un fapt strict personal.
- Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât instanţa a reţinut, pe de o parte, o culpă a recurentei, constând în soluţionarea cu întârziere a cererii reclamantei, dar, pe de altă parte, a concluzionat că pârâţii se fac vinovaţi de modalitatea în care au stabilit aplicarea legii în timp.
Susţine recurenta, că şi-a dovedit buna-credinţă şi soluţionarea cererii cu celeritate maximă şi că nedepunerea cererii cu respectarea art. 15 şi 16 din Legea nr. 51/1995, de către reclamantă, a dus la imposibilitatea soluţionării ei de îndată (sub incidenţa legii vechi).
Arată recurenta, că afirmaţia instanţei privind notorietatea şi calitatea de magistrat a reclamantei, ca motiv de scutire a prezentării cazierului judiciar la soluţionarea cererii de către barou, încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi ignoră dispoziţiile Legii nr. 51/1995, fiind străină de natura pricinii.
- Instanţa a avut în vedere, în mod greşit, numai principiul neretroactivităţii legii noi, şi a ignorat problema pusă în speţă, aceea a conflictului de legi în cazul existenţei unei situaţii juridice în curs de formare şi principiul aplicării imediate a legii noi.
Susţine recurenta că regula tempus regit actum, se aplică numai cazurilor în care constituirea sau stingerea situaţiilor juridice s-ar produce într-un singur moment, dar care în speţă era o situaţie juridică obiectivă în curs de formare şi trebuia considerat valabil principiul aplicării imediate a legii noi, supravieţuirea legii vechi fiind o excepţie.
Recursul nu se fondează.
a) Prin cererea introductivă (dosar nr. 432/2005, Curtea de Apel Craiova), reclamanta a solicitat „ca urmare a anulării celor două hotărâri", să fie obligaţi pârâţii să admită cererea sa de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen.
Obligarea acestora de „a admite cererea", însemna în fond concretizarea ei într-un act scris de admitere.
Aşa fiind, menţiunea din dispozitivul sentinţei, privind obligarea pârâţilor „să emită un nou act administrativ" care să permită reclamantei să-şi exercite profesia de avocat, cu scutire de examen, nu excede limitele petitului cu care a fost învestită instanţa.
Pe de altă parte, trimiterea de către instanţă a cererii de primire în avocatură înapoi la Baroul Dolj, după anularea actelor atacate, ar fi fost inutilă, întrucât Consiliul Baroului nu a contestat niciodată că reclamanta ar îndeplini cerinţele legale conform legii vechi.
Aşadar, odată ce instanţa a stabilit că este aplicabilă legea veche, cererea era admisibilă atât în principiu, cât şi în fond.
Soluţia instanţei de fond este legală, şi pentru că Baroul nu a soluţionat cererea reclamantei pe baza unei excepţii dirimante care, odată constatată ca nelegală, să justifice retrimiterea cererii, spre soluţionare în fond.
Baroul a respins cererea, constatând că una dintre condiţiile de fond, de admitere prevăzute cumulativ de lege, nu era îndeplinită, iar instanţa de fond a considerat, în mod corect, că acea condiţie nu se aplica solicitant, în raport cu data formulării cererii.
Aşadar, o retrimitere a cererii, spre analiza Baroului, era lipsită de temei.
b) Considerentele instanţei de fond cuprind o analiză a conduitei recurentei în soluţionarea cererii reclamantei: pe de o parte, cu privire la durata soluţionării cererii, pe de altă parte, asupra problemei juridice a aplicării legii în timp, ambele conducând la concluzia culpei Baroului Dolj.
Curtea de faţă, în exercitarea controlului de legalitate a sentinţei, reţine ca principial legală soluţia primei instanţe, pe temeiul argumentelor de ordin juridic dezvoltate anterior asupra recursului Uniunii Naţionale a Barourilor din România (v. pct. 2), cu privire la problema legii aplicabile în raport cu data formulării cererii.
Aceasta face inutilă orice discuţie asupra aspectelor de fapt privind: data depunerii înscrisurilor doveditoare ale cerinţelor prevăzute în statut, culpa reclamantei în depunerea acestora cu întârziere ori conduita Baroului în soluţionarea cererii sub aspectul duratei.
De asemenea, Curtea reţine, pentru argumentele de ordin juridic dezvoltate anterior asupra recursului reclamantei (v. pct. 1), că modul în care Consiliul Baroului a soluţionat problema legii aplicabile, fără a reprezenta un fapt ilicit cauzator de prejudicii, a fost totuşi o greşită aplicare a legii, deşi în limita atribuţiilor conferite de Legea nr. 51/1995, astfel încât hotărârea emisă pe baza acestei soluţii greşite a fost în mod corect anulată de prima instanţă.
c) În fine, în analiza celui de-al treilea motiv de recurs, Curtea reţine că argumentele Baroului nu se fondează, pentru motivele de ordin juridic deja arătate cu privire la recursul Uniunii Naţionale a Barourilor din România (v. pct. 1).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Baroul Dolj, de Uniunea Naţională a Barourilor din România şi de D.V., împotriva sentinţei nr. 74/F.C. din 24 octombrie 2005 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1725/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1729/2006. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
