ICCJ. Decizia nr. 1943/2006. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1943/2006
Dosar nr. 3244/1/2006
Şedinţa publică din 26 mai 2006
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 mai 2005, SC H.M. SA Miercurea Ciuc a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, să emită actul administrativ fiscal, constând într-o decizie de admitere a contestaţiei administrative, astfel cum a fost formulată şi înregistrată sub nr. 2890 din 10 februarie 2005 şi în consecinţă, obligarea organului fiscal competent, la restituirea sumei de 3.854.837.608 lei, plătită de reclamantă, fără să existe un titlu de creanţă, în vederea evitării executării silite.
Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei, la plata sumei de 416.322.462 lei, reprezentând dobânzi, începând cu 12 noiembrie 2004, precum şi la plata de daune morale, în sumă fixă de 385.483.761 lei, reprezentând 10%, calculată asupra sumei de 3.854.837.608 lei, sumă cerută spre restituire.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală refuză nejustificat a răspunde în termen legal, contestaţiei sale administrative (plângere prealabilă, în sensul art. 7 din Legea nr. 554/2004), înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, organ care, potrivit art. 176 C. proCod Fiscal, era obligat să transmită contestaţia, la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, spre competentă soluţionare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1071 din 2 iunie 2005, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârât, reţinând, pe de o parte, că în cauză se aplică norma specială, respectiv art. 178 C. proCod Fiscal, referitoare la stabilirea competenţei materiale, în raport cu suma contestată. Cum în cauză, cuantumul acesteia este sub 5 miliarde de lei, competenţa de soluţionare a contestaţiei administrative revine - reţine instanţa de fond, Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Harghita, iar competenţa materială şi teritorială de verificare a soluţiei date de autoritatea fiscală teritorială, revine Tribunalului Harghita, secţia de contencios administrativ.
Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut că pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu are calitate procesuală activă, întrucât nu are competenţa, potrivit legii, să soluţioneze contestaţia reclamantei şi să emită decizie, nefiind un organ ierarhic superior, în sensul art. 7 din Legea nr. 554/2004.
În baza considerentelor mai sus arătate şi a dispoziţiilor art. 158 şi 159 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Harghita, secţia de contencios administrativ.
Prin Decizia nr. 4600 din 28 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, a respins recursul declarat de SC H.M. SA Miercurea Ciuc împotriva sentinţei nr. 1071 din 2 iunie 2005, ca nefondat, reţinând, în esenţă, că în cauză sunt aplicabile normele speciale, respectiv dispoziţiilor art. 174 pct. 2 şi art. 178 C. proCod Fiscal
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare, SC H.M. SA Miercurea Ciuc, invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor sale, contestatoarea susţine că instanţa de recurs a apreciat greşit motivele de recurs, iar Decizia adoptată este rezultatul unei greşeli de interpretare a normelor legale în materie. Recurenta mai susţine şi că instanţa de recurs a omis să cerceteze toate motivele de modificare invocate de recurentă şi astfel, Decizia atacată este dată fără respectarea prevederilor legale, impunându-se anularea acesteia.
Greşeala instanţei de recurs, în opinia contestatoarei, provine din considerarea cererii sale introduse la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, ca o contestaţie împotriva unui titlu de creanţă, în cazul căreia se aplică plafonul de 5 miliarde lei, la stabilirea competenţei, deşi această cerere nu era o contestaţie împotriva unui titlu de creanţă, ci o cerere introdusă în baza dispoziţiilor art. 112 C. proCod Fiscal, respectiv o cerere de restituire a sumei de 3,8 miliarde lei plătită fără existenţa unui titlu de creanţă, cerere la care Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita nu a răspuns, iar Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca organ ierarhic superior, nu a emis actul administrativ fiscal.
Prealabil analizării pe fond a contestaţiei în anulare, în baza dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., urmează a se analiza excepţiile invocate, respectiv tardivitatea şi inadmisibilitatea contestaţiei.
Cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 319 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la termenul de 15 zile, întrucât, chiar dacă hotărârea atacată este irevocabilă şi nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, nu există certitudinea datei la care contestatorul a luat cunoştinţă de Decizia atacată. Faptul că acesta a fost prezent la dezbaterile din 28 septembrie 2005, nu constituie dovada prezenţei acestuia şi la pronunţarea deciziei, câtă vreme nu s-a făcut o astfel de menţiune în hotărâre.
Prin urmare, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza ultimă, potrivit cărora contestaţia în anulare este formulată în termenul de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, pe motiv că aceasta nu evocă fondul, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită, reţinând, în esenţă, că această condiţie reprezintă condiţia minimă de admisibilitate în cazul revizuirii prevăzute de art. 322 C. proc. civ., iar nu a cererii formulate în baza art. 318 din acelaşi cod.
Prin urmare, respingând cele două excepţii, Înalta Curte urmează a examina contestaţia în anulare din perspectiva dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., contestaţia în anulare, ca o cale de atac extraordinară de retractare, poate fi exercitată asupra hotărârilor instanţelor de recurs, atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Aşadar, prima ipoteză are în vedere erori materiale evidente, esenţiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând a fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
Prin urmare, legiuitorul nu a urmărit ca prin această cale extraordinară de atac de retractare să deschidă părţilor, calea recursului la recurs. Chiar dacă un motiv de recurs invocat ar fi fost greşit interpretat, aceasta ar constitui o greşeală de judecată, or, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi îndreptate, astfel cum s-a arătat, eventuale greşeli de judecată.
Referitor la pretinsa omisiune a cercetării tuturor motivelor de modificare invocate în recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că societatea nu a arătat în concret care motive au fost omise.
Pe de altă parte, se constată că instanţa de recurs a avut în vedere toate motivele de recurs. De altfel, omisiunea cercetării unui motiv de casare nu există în situaţia în care instanţa de recurs a analizat grupat criticile şi susţinerile formulate de recurent, mai ales când acestea nu sunt corect, legal şi logic structurate.
Prin urmare, constatându-se că nici unul din motivele contestaţiei în anulare nu pot fi primite, se va respinge cererea formulată, în baza dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC H.M. SA Miercurea Ciuc împotriva deciziei nr. 4600 din 28 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1941/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1944/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
