ICCJ. Decizia nr. 2438/2006. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2438/2006
Dosar nr. 657/2/2006
Şedinţa publică din 27 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 171 din 25 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 657/2/2006, au fost admise cererile conexe formulate de reclamanţii O.S.M., I.D., B.I. şi C.M., dispunându-se suspendarea executării Ordinelor nr. 9/2006, nr. 10/2006, nr. 11/2006 şi nr. 12/2006, precum şi Anexele nr. 1 la acestea, acte emise de pârâtul Ministerul Sănătăţii, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut: că, prin Ordinele nr. 9 şi nr. 10, a căror anulare s-a solicitat prin acţiunea de fond, Ministerul Sănătăţii a revocat Comitetul director şi Consiliul de administraţie al Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, din care fac parte reclamanţii, iar prin Ordinele nr. 11 şi nr. 12 au fost numite pe o perioadă de 6 luni, un alt comitet director şi, respectiv, alt consiliu de administraţie; că cererea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, existând un caz bine justificat şi necesitatea prevenirii prejudiciului iminent.
Astfel, a reţinut instanţa, că ordine ale pârâtului, anterioare celor atacate, având ca obiect restructurarea Comitetului director şi a Consiliului de administraţie ale Spitalului Universitar şi de numire a altora, interimare - nr. 1354, nr. 1374, nr. 1417 şi nr. 1418 din 15 şi 16 decembrie 2005, au fost deja suspendate în executare prin sentinţa civilă nr. 6 din 5 ianuarie 2006, astfel încât prin emiterea altor ordine cu acelaşi conţinut, Ministerul Sănătăţii şi-a exercitat în mod abuziv puterea discreţionară, această atitudine a autorităţii şi efectele ei reprezentând un „caz justificat" în înţelesul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
A considerat instanţa că, fără a antama fondul, este îndreptăţită a face aprecieri de oportunitate, deoarece aceasta exprimă un element al legalităţii care derivă din capacitatea pe care o are autoritatea de a emite actul, de a alege, dintre mai multe soluţii, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public.
Iar, în legătură cu acest aspect, a reţinut instanţa, că actele emise de pârât nu au fost oportune, având ca efect perturbarea activităţii spitalului şi neîncrederea pacienţilor în actul medical, realizat în condiţii care nu asigură siguranţa deciziilor luate de organele de conducere, existând, astfel, şi dovada prejudiciului iminent.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă, pârâtul Ministerul Sănătăţii, cererea fiind legal timbrată.
Recurentul critică sentinţa, ca netemeinică şi nelegală, solicitând, în principal, modificarea sentinţei şi respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanţi, ca inadmisibilă. În subsidiar, solicită respingerea ei, ca neîntemeiată.
1. Susţine recurentul, în principal, că sentinţa e lipsită de temei legal, întrucât acţiunea a fost admisă, deşi nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege, pentru admisibilitatea ei: era lipsită atât de obiect, cât şi de interes.
În susţinerea lipsei de obiect a cererii, arată recurentul, că două dintre ordine se referă la revocarea din funcţie a persoanelor aflate la conducerea spitalului, iar contractul de administrare dintre părţi, având natura juridică a unui mandat, efectele revocării s-au produs instantaneu, astfel încât suspendarea nu mai are obiect.
În argumentarea lipsei de interes a cererii, arată recurentul că reclamanţii au părăsit posturile de conducere ale spitalului, în urma demiterii lor prin ordin al ministrului sănătăţii, astfel încât folosul practic al cererii de suspendare este inexistent, suspendarea având efect numai pentru viitor, astfel încât ei nu mai pot reveni în funcţiile deţinute anterior demiterii.
2. Arată recurentul, că instanţa a admis acţiunea, fără ca reclamanţii să justifice paguba iminentă pe care ar fi suferit-o ca urmare a punerii în executare a ordinului atacat.
Mai susţine recurentul, că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 leagă riscul producerii unei pagube iminente, de persoana vătămată, în timp ce reclamanţii au invocat paguba iminentă care s-ar produce spitalului şi pacienţilor, adică unor terţi, neavând, deci, calitatea să o invoce.
3. În fine, invocă recurentul, necompetenţa materială a instanţei de fond de contencios administrativ, arătând că mecanismul contenciosului administrativ se grefează pe instituţia actului administrativ emis de către o autoritate publică, iar în lipsa unui asemenea act nu există contencios administrativ.
Susţine recurentul că, în aceste condiţii, o eventuală vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei, printr-un act al autorităţii care nu este administrativ, poate fi invocată numai în faţa instanţelor civile ori comerciale sau de litigii de muncă, după caz.
Ca argument juridic al acestei susţineri invocă recurentul, contractul de administrare dintre părţi care are natura unui contract de mandatat, întemeindu-se pe dispoziţiile Legii nr. 270/2003 a spitalelor şi pe cele ale OUG nr. 206/2005, care a modificat această lege, ceea ce ar atrage competenţa instanţei Tribunalului Bucureşti, de a soluţiona pe fond cererea de anulare a actului administrativ.
Pe cale de consecinţă, consideră recurentul, tot această instanţă este competentă a se pronunţa şi asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ.
4. În subsidiar, recurentul solicită respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, întrucât instanţa a depăşit limitele controlului de legalitate a actelor administrative, făcând aprecieri asupra oportunităţii actelor în discuţie, aspect care nu este supus cenzurii instanţei de contencios administrativ.
Arată recurentul, că reclamanţii nu şi-au susţinut cererea pe nici un motiv de legalitate, discutând doar aplicabilitatea sau neaplicabilitatea OUG nr. 206/2005, care nu a modificat art. 29 alin. (1) din Legea nr. 270/2003 a spitalelor, text care permite implicit şi indubitabil Ministerului Sănătăţii, să demită conducerea spitalelor şi să numească alta nouă.
Ca urmare, consideră recurentul, că măsura de demitere a fost una de oportunitate, de competenţa ministerului, astfel încât instanţa nu putea să aprecieze asupra ei, sentinţa fiind ilegală.
5. Susţine recurentul, tot în subsidiar, că instanţa a ignorat cu desăvârşire probele depuse de el în apărare şi care dovedesc că măsurile luate de el, la 5 ianuarie 2006, se întemeiază pe constatările Comisiei de control, anexate la ordinele atacate, referitor la arieratele înregistrate de spital, ceea ce a făcut necesară revocarea conducerii spitalului, pentru a preveni înregistrarea de noi arierate.
Examinând sentinţa, sub aspectele criticate în principal şi în subsidiar, Curtea constată că recursul nu se fondează, pentru următoarele considerente:
1. Necompetenţa materială a instanţei de fond fiind o excepţie dirimantă, va fi analizată în primul rând.
Sub acest aspect, se constată că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată, o dată cu sesizarea autorităţii publice care a emis actul, în condiţiile art. 7, poate să ceară „instanţei competente", să dispună suspendarea actului administrativ.
În speţă, emitentul actului este o autoritate administrativă de nivel central, iar actele emise sunt acte administrative de autoritate individuale.
Ca urmare, sub incidenţa art. 3 pct.1 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererii de suspendare aparţine curţii de apel, iar nu tribunalului.
Raportul juridic civil dintre spital şi organele sale de conducere, întemeiat pe regulile mandatului civil, nu are relevanţă în cauză, întrucât obiectul cererii nu se referă la condiţiile executării contractului şi nici la răspunderea părţilor întemeiată pe acest contract.
2. Reclamanţii au solicitat suspendarea unor ordine în fiinţă la data introducerii cererii prin care s-a dispus revocarea comitetului director din care făceau parte şi, respectiv, s-a numit un alt comitet director, interimar.
Simpla menţiune din Ordinul nr. 10 din 5 ianuarie 2006, că revocarea este „efectivă" din aceeaşi dată, nu are ca efect juridic lipsirea de obiect a cererii, întrucât suspendarea executării actului operează o blocare a tuturor dispoziţiilor sale. În acelaşi mod, suspendarea executării Ordinului nr. 12 din aceeaşi dată va bloca numirea comitetului interimar, astfel încât efectul temporar al celor două suspendări va fi continuarea activităţii vechiului comitet director, până la pronunţarea unei soluţii irevocabile pe fondul litigiului.
Ca urmare, este vădit şi interesul pe care reclamanţii îl au în a formula cererea de suspendare.
Aşa fiind, nu se poate socoti că cererea este inadmisibilă.
3. În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate în fond a cererii întemeiate pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, textul legii se referă la „cazuri bine justificate" şi la scopul măsurii: „prevenirea unei pagube iminente".
În speţă, instanţa de fond a apreciat corect existenţa celor două condiţii, întrucât calitatea reclamanţilor, de membri ai Comitetului director, face ca disfuncţionalităţile şi perturbarea activităţii spitalului, ulterior revocării, să aibă efecte directe şi asupra lor, câtă vreme nu s-a făcut o descărcare de gestiune.
4. În ceea ce priveşte motivul subsidiar al netemeiniciei sentinţei, întrucât instanţa a analizat oportunitatea măsurilor luate de recurentă, critica nu se fondează.
Este adevărat că instanţa de contencios trebuie să verifice legalitatea actului atacat, dar sesizată cu o acţiune, ea are dreptul să verifice şi existenţa împrejurărilor de fapt invocate de autoritatea administrativă în motivarea actului ei.
Judecătorul are o putere de apreciere discreţionară a proporţionalităţii dintre utilitatea unei măsuri administrative, pe de o parte şi costul său social ori financiar, pe de altă parte.
Existenţa motivelor de fapt şi aprecierea lor corectă constituie aspecte de legalitate a actului care trebuie să fie conforme cu scopul şi conţinutul legii.
Prin urmare, instanţa trebuie să efectueze acest minim control, iar prima instanţă l-a îndeplinit, fără a-şi depăşi limitele atribuţiilor, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
De altfel, recurentul însuşi, în susţinerea acestui motiv, antamează fondul, pledând cu argumente de fapt şi dispoziţii ale Legii spitalelor nr. 270/2003, pentru oportunitatea şi legalitatea ordinelor emise.
Aceste argumente nu pot fi discutate în cadrul acestui recurs, câtă vreme ele exced limitelor cauzei, putând fi invocate în faţa instanţei învestite cu cererea de anulare a ordinelor.
5. În fine, în ceea ce priveşte aprecierea dovezilor depuse de pârât, de către prima instanţă, se constată că aceasta a analizat corect înscrisurile depuse de ambele părţi. Este firesc ca ea să fi reţinut numai acele dovezi care ilustrau un „caz bine justificat" şi posibilitatea producerii unei „pagube iminente".
Or, dovezile la care face referire recurentul, vizează demonstrarea culpei reclamanţilor în gestionarea activităţii spitalului, ca element care a justificat şi revocarea lor. Or, acestea sunt aspecte de fond care nu puteau fi analizate în procedura specială a suspendării executării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 171 din 25 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2436/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2450/2006. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
