ICCJ. Decizia nr. 2446/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin hotărârea nr. 142 din 8 septembrie 2004, pronunțată cu majoritate de voturi, Consiliul Superior al Magistraturii a admis propunerea ministrului justiției și drept consecință, a dispus revocarea judecătorului M.P.M. din funcția de președinte al Curții de Apel Oradea, pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției de conducere, urmând să funcționeze în continuare ca judecător la aceeași instanță.
La data de 15 septembrie 2004, această hotărâre a fost contestată de către M.P.M., care a precizat că va formula motivele contestației, după comunicarea hotărârii.
în drept, el a invocat prevederile art. 123 lit. e) și art. 129 din Legea nr. 92/1992, pentru organizarea judecătorească, modificată și republicată.
Prin încheierea nr. 22 din 13 decembrie 2004, Completul de 9 judecători al înaltei Curți de Casație și Justiție a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul, Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ, în vederea soluționării contestației.
S-a reținut, în esență, că, controlul judecătoresc al hotărârii atacate, având caracter de act administrativ, excede competenței legal atribuite Completului de 9 judecători ai înaltei Curți de Casație și Justiție, dar este cenzurabilă pe calea contenciosului administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, cu referire la art. 21 din Constituția României, revizuită și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, învestită ca urmare a strămutării competenței de la Curtea de Apel Oradea, dispusă prin încheierea nr. 1830 din 21 martie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat apoi sentința civilă nr. 496 din 7 septembrie 2005.
Prin această hotărâre, instanța a admis excepția ridicată de pârât privind neîndeplinirea procedurii administrative prealabile și în consecință, a respins contestația lui M.P.M., ca inadmisibilă.
S-a reținut că din conținutul contestației comunicată Consiliului Superior al Magistraturii, la data de 13 septembrie 2004, rezultă indubitabil, voința expresă a contestatorului de a se adresa direct înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 129 din Legea nr. 92/1992, iar nu în condițiile Legii nr. 29/1990 și fără a solicita în prealabil, autorității publice emitente, să-și retracteze actul juridic.
S-a apreciat, totodată, că perseverența contestatorului "în invocarea prevederilor legale aplicabile, numai în cazul dezbaterii și sancționării unor abateri disciplinare săvârșite de judecători, nu are nici o justificare".
împotriva sentinței a declarat recurs, contestatorul M.P.M.
Recurentul a susținut că hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică. Nelegalitatea acesteia derivă din greșita interpretare și aplicare a normelor legale, în ceea ce privește natura juridică a termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, ca termen de decădere, și nu ca un termen de prescripție.
De asemenea, prima instanță a apreciat în mod greșit că petiția formulată la data de 13 septembrie 2004, prin care a cerut și comunicarea hotărârii din 8 septembrie 2004, precum și memoriul înaintat Consiliului Superior al Magistraturii, la data de 25 aprilie 2005, nu acoperă cerințele din textul legal menționat mai sus, sub aspectul îndeplinirii procedurii prealabile.
în opinia recurentului, termenul de 30 de zile este un termen de prescripție și conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, la data de 13 septembrie 2004, a intervenit întreruperea curgerii lui prin faptul depunerii contestației.
Pe de altă parte, exercitarea procedurii administrative prealabile în termenul de 30 de zile de la data comunicării hotărârii contestate - 17 noiembrie 2004, ar fi fost superfluă, câtă vreme hotărârea a intrat în circuitul civil, producându-și efectele juridice, încă de la 21 septembrie 2004, când Ministerul Justiției a delegat în funcția de conducere, pe actualul președinte al Curții de Apel Oradea.
în fine, recurentul a precizat că prin formularea și înaintarea memoriului din 24 aprilie 2005, s-a conformat prevederilor Legii nr. 29/1990, referitoare la procedura administrativă prealabilă, dar demersul său a rămas, până în prezent, fără nici un rezultat din partea Consiliului Superior al Magistraturii.
Recursul este nefondat.
Din actele și lucrările dosarului rezultă fără echivoc că împotriva hotărârii de revocare din funcția de conducere, adoptată de Consiliul Superior al Magistraturii, în ședința din 8 septembrie 2004, M.P.M. a formulat o contestație la data de 13 septembrie 2005, care a fost înregistrată la autoritatea publică emitentă, în ziua de 15 septembrie 2004.
Cu același prilej, contestatorul a arătat că va depune motivele contestației, după comunicarea hotărârii, iar în drept el a invocat prevederile art. 123 lit. e) și art. 129 din Legea nr. 92/1992, modificată și republicată.
Așa cum corect a reținut curtea de apel, ambele cereri adresate Consiliului Superior al Magistraturii nu au semnificația unui recurs administrativ, exercitat în condițiile art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, atunci în vigoare.
Concluzia respectivă se impune în raport cu conținutul cererilor menționate, cu solicitarea expresă a lui M.P.M., de înaintare a contestației la înalta Curte de Casație și Justiție, precum și de invocare a dispozițiilor art. 123 lit. e) și art. 129 din Legea nr. 92/1992, modificată și republicată.
Aceste texte legale reglementau competența Completului de 9 judecători al înaltei Curți, de a soluționa contestațiile formulate de magistrați împotriva hotărârilor pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de disciplină a Ministerului Public, exclusiv în materie disciplinară.
Este, așadar, evident că înregistrarea de către M.P.M., la data de 15 septembrie 2004, a unei contestații, în vederea soluționării ei de către înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, nu putea constitui un motiv de întrerupere a termenului de exercitare a dreptului la acțiune pentru desființarea actului administrativ pe calea contenciosului administrativ.
Recurentul însuși admite că a primit hotărârea motivată, la data de 17 noiembrie 2004, precum și faptul că a înaintat o plângere prealabilă, Consiliului Superior al Magistraturii, pentru revocarea actului la data de 25 aprilie 2005.
Până în prezent, plângerea respectivă nu a fost soluționată și nici nu s-a comunicat recurentului, un răspuns în termenul de 30 de zile, stabilit de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, care sunt incidente în cauză.
în lipsa oricăror dovezi care să confirme faptul exercitării de către M.P.M., a dreptului la acțiune pentru anularea actului administrativ, în termenul de prescripție arătat mai sus, care a început să curgă de la data comunicării actului sau de la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2) din legea organică, în mod judicios prima instanță a admis excepția ridicată de pârât, prin întâmpinare și pe cale de consecință, a respins acțiunea, ca inadmisibilă.
Având în vedere considerentele expuse și lipsa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a fost respins recursul.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2449/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2439/2006. Contencios → |
|---|
