ICCJ. Decizia nr. 2764/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin încheierea pronunțată la data de 25 ianuarie 2006, în dosarul nr. 10345/1/2005 (nr. vechi 2491/2005), înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus sesizarea Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate a Ordinului comun din 16 decembrie 2003, emis de A.P.A.P.S. și de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.
Totodată, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înalta Curtea de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a suspendat judecarea recursului formulat de recurenta-reclamantă SC M.U.M. SA Brașov împotriva sentinței civile nr. 42 din 12 aprilie 2005, prin care Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea având ca obiect constatarea inexistenței creanței bugetare în sumă de 84.753.569.783 lei, cuprinse în Ordinul comun din 16 decembrie 2003 al A.P.A.P.S. și Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.
Excepția de nelegalitate a fost invocată de recurenta-reclamantă SC M.U.M. SA Brașov, care a susținut că Ordinul comun din 16 decembrie 2003 contravine dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, precum și dispozițiilor art. 249 și urm. din H.G. 577/2002, privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăților comerciale și a Legii nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.
Prin sentința nr. 56 din 7 martie 2006, pronunțată în dosarul nr. 104/F/CA/2006, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția și a constatat nelegalitatea Ordinului comun din 16 decembrie 2003, emis de A.P.A.P.S., sub nr. 251 din 16 decembrie 2003 și de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, sub nr. 699 din 16 decembrie 2003.
în considerentele sentinței, Curtea de Apel Brașov a reținut că din cuprinsul ordinului atacat pe calea excepției de nelegalitate rezultă că au fost amânate la plată obligațiile societății comerciale reclamante, dispunându-se o eșalonare pe 5 ani, inclusiv a dobânzilor și penalităților aferente obligațiilor respective.
Instanța de fond a mai reținut că art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 137/2000 prevede scutirea totală sau parțială a societăților comerciale aflate în proces de privatizare, de plata obligațiilor restante la data de 31 decembrie 2001, reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri bugetare, precum a celor reprezentând creanțele proprii și a celor provenite din credite bugetare, în cazul scutirii parțiale urmând a fi stabilite termenele de eșalonare.
La lit. c) a aceluiași articol se prevede scutirea acestor societăți comerciale de plata majorărilor de întârziere și penalităților, înlesnirile la plată fiind acordate prin ordin comun al creditorilor bugetari și al instituției publice implicate în privatizare.
Având în vedere și dispozițiile art. 249 din H.G. nr. 577/2002, prin care sunt reluate prevederile legale menționate mai sus, instanța de fond a concluzionat că Ordinul comun din 16 decembrie 2003 este nelegal, întrucât acesta trebuia să prevadă scutirea de plata debitelor, iar nu eșalonarea lor.
Sentința menționată a fost atacată cu recurs, prin cererea expediată prin poștă, la data de 17 iulie 2006 și înregistrată la Curtea de Apel Brașov, la data de 19 iulie 2006, de către recurenta-pârâtă A.V.A.S. (succesoarea în drepturi a A.P.A.P.S., în urma reorganizării).
în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că recursul a fost declarat în termen, pentru că sentința atacată nu i-a fost comunicată, iar în opinia sa, prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora soluția instanței de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în 48 de ore de la pronunțare ori de la comunicare, nu pot fi interpretate decât în sensul că termenul de recurs curge de la pronunțare, pentru părțile care au fost prezente la dezbateri sau la soluționarea pricini și de la comunicare, pentru părțile lipsă. Totuși, având în vedere formularea ambiguă a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă a înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a acestei prevederi legale, pe care o consideră contrară dispozițiilor art. 21,art. 24 alin. (1), art. 61 alin. (1) / art. 129 din Constituția României.
în ceea ce privește motivele de nelegalitate a sentinței atacate, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea, cu încălcarea dispozițiilor prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs ce poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 5 din același cod.
în acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că au fost încălcate prevederile art. 41alin. (2) și (3) C. proc. civ., corelate cu art. 89 din același cod, care impun citarea pârâtului, cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată și comunicarea cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor depuse în susținerea acesteia. Astfel, au fost încălcate dreptul său la apărare, garantat de art. 24 din Constituția României, precum și principiul contradictorialității procesului.
O altă critică adusă sentinței recurate, constă în aceea că instanța de fond a constatat nelegalitatea ordinului în discuție, deși excepția de nelegalitate este inadmisibilă în raport cu prevederile Legii nr. 554/2004.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că Ordinul comun din 16 decembrie 2003 nu poate fi calificat drept act administrativ sau act asimilat actelor administrative, conform definiției legale cuprinse în art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu are caracter individual sau normativ, iar A.P.A.P.S. nu a avut niciodată statut de autoritate publică, în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, ci statut de instituție de interes public cu atribuții și competențe stabilite prin lege organică.
Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se prevede că nu pot fi atacate în acest mod, actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Or, art. 40 din Legea nr. 137/2002 prevede o altă procedură de anulare a actelor întocmite în cadrul procesului de privatizare: "Cererile prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, sunt de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor și se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea părților".
în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (12) din Legea nr. 137/2002, modificată, "înlesnirile la plată prevăzute în prezentul articol se acordă prin ordin comun al creditorilor bugetari și instituției publice implicate".
Pe de altă parte, recurenta a invocat excepția neretroactivității legii, arătând că ordinul comun atacat a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar în temeiul art. 27 din Legea nr. 554/2004, cauzele aflate pe rolul instanțelor, la data intrării în vigoare a legii noi, continuă să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței.
în ceea ce privește aspectele de fond, legate de legalitatea actului administrativ dedus judecății, recurenta-pârâtă a arătat că soluția instanței de fond este greșită, întrucât se întemeiază pe interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, fără a se ține seama de corelațiile acestui text, cu dispozițiile celorlalte alineate ale articolului menționat.
Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că în temeiul art. 18 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, "De la prevederile alin. (1) și (2) sunt exceptate și obligațiile bugetare restante, reprezentând contribuția pentru pensia suplimentară, contribuția individuală de asigurări sociale, contribuția angajaților de 1% la bugetul Fondului pentru plata ajutorului de șomaj, precum și contribuția de 7% a angajaților, pentru asigurările sociale de sănătate, T.V.A. suspendată în vamă, impozitul pe veniturile de salarii, impozitul pe dividende și celelalte impozite cu reținere la sursă, care se vor achita eșalonat conform graficului aprobat de creditorul bugetar, care administrează venitul respectiv".
în concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat casarea sentinței atacate și respingerea excepției de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă SC M.U.M. SA.
Verificând regularitatea sesizării, la prima zi de înfățișare, conform art. 310 C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul a fost exercitat în termen, pentru că la dosarul instanței de fond nu există dovezi de comunicare a sentinței către părți.
Alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia recursul se declară în termen de 48 de ore de la pronunțare ori de la comunicare, fără a fi indicate criteriile pe baza cărora una dintre aceste variante devine aplicabilă, nu poate fi interpretat decât sistematic, în corelație cu norma de drept comun cuprinsă în art. 301 C. proc. civ., care prevede că termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Examinând cauza, în raport cu motivele de recurs formulate și cu prevederile art. 3041C. proc. civ., ținând seama de înscrisurile aflate la dosarul cauzei și de dispozițiile legale incidente, Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Prin Ordinul comun emis de A.P.A.P.S., cu nr. 251 din 16 decembrie 2003 și Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, cu nr. 699 din 16 decembrie 2003, intimatei-reclamante i-au fost acordate înlesniri la plata obligațiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat și la bugetul asigurărilor pentru șomaj, datorate și neachitate.
Ordinul a fost emis în temeiul prevederilor art. 18, cu excepția alin. (10) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare, ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002, ale art. 29 din O.G. nr. 61/2002, privind colectarea creanțelor bugetare, aprobată și completată prin Legea nr. 79/2003, ale contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. CBV/17 din 18 septembrie 2002, încheiat între A.P.A.P.S., în calitate de vânzător și Asociația M.U.M. a salariaților cu sediul în Brașov, în calitate de cumpărător, precum și al prevederilor H.G. nr. 678/2001, privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a A.P.A.P.S., ale H.G. nr. 737/2003, privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, precum și ale O.U.G. nr. 64/2003, pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale și a unor instituții publice.
Acest ordin are natura juridică a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, întrucât a fost emis în vederea executării legii și exprimă voința concordantă a două autorități publice, dând naștere unor efecte juridice în beneficiul intimatei-reclamante, în regim de putere publică.
El nu poate forma, însă, obiect al excepției de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, pentru că a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar considerente rezultate din aplicarea principiului stabilității raporturilor juridice, precum și o interpretare sistematică și istorico-teleologică a noii legi a contenciosului administrativ, prin raportare la principiile cristalizate în dreptul administrativ român, conduc la concluzia că excepția de nelegalitate, reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu poate avea ca obiect, și acte administrative unilaterale individuale emise sau adoptate înaintea intrării în vigoare a acestei legi.
Actele normative care au reglementat anterior materia contenciosului administrativ, nu prevedeau expres excepția de nelegalitate, dar aceasta a fost acceptată ca un mijloc de apărare ce putea fi invocat oricând, în cadrul unui proces, în fața oricărei instanțe, numai cu privire la actele administrative având caracter normativ.
în concluzie, Curtea a constatat că, admițând excepția de nelegalitate invocată, instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, împrejurare ce poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și face inutilă analizarea celorlalte critici cuprinse în cererea de recurs.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea a admis recursul, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., modificând sentința atacată, în sensul respingerii excepției de nelegalitate, ca inadmisibilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2804/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2798/2006. Contencios → |
|---|
