ICCJ. Decizia nr. 3034/2006. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3034/2006
Dosar nr. 28734/2/2005
Şedinţa publică din 21 septembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 24 august 2005, reclamanta C.N.T.E.E. T. SA a solicitat anularea deciziei nr. 128 din 27 iunie 2005, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care i s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere nr. 732933 din 7 ianuarie 2005, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
În motivarea acţiunii arată că în perioada mai - decembrie 2004 s-a realizat o inspecţie fiscală la reclamantă, pentru perioada august 2000 - decembrie 2003, reţinându-se că datorează bugetului de stat, suma de 9.494.616.627 lei, cu titlu de impozit pe profit şi suma de 17.026.922.231 lei T.V.A., aferente lunii octombrie 2001, la care s-au calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Mai arată că organele fiscale au interpretat eronat dispoziţiile art. 1 şi 2 din OUG nr. 152/2001, privind unele măsuri pentru redresarea economică a SC T. SA, prin care s-a dispus stingerea obligaţiilor acestei societăţi către societăţile comerciale furnizoare prevăzute în anexa la ordonanţă, printre care este şi reclamanta, obligaţiile către societăţile respective fiind practic compensate cu obligaţii ale acestora către bugetul de stat, până la limita creanţelor neîncasate de la SC T. SA.
Menţionează că ulterior a întocmit situaţia obligaţiilor de plată către bugetul de stat şi a creanţelor de încasat de la SC T. SA, situaţie confirmată de SC T. SA, avizată de Ministerul Industriilor şi Resurselor şi depusă la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, care le-a aprobat pentru suma totală de 270.743.757.780 lei, în cadrul căreia se cuprind şi sumele de 17.026.922.231 lei şi 9.494.616.627 lei, contestate în cauza de faţă, pentru care, prin Decizia de impunere nr. 732933 din 7 ianuarie 2005 s-a reţinut de către organele fiscale de control, că nu opera compensarea.
Susţine că în realitate, şi această creanţă este stinsă prin efectul OUG nr. 152/2001, organele fiscale interpretând greşit prevederile acestei ordonanţe, cu toate că actul normativ respectiv nu prevedea ca debitele reclamantei către bugetul de stat să fie exigibile la 30 septembrie 2001, ci numai ale SC T. SA, astfel că şi datoriile în sold la 31 octombrie 2001, trebuiau compensate, mai ales că Ministerul Finanţelor Publice a aprobat stingerea obligaţiilor de plată ale reclamantei către bugetul de stat, pentru suma de 270.743.757.780 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2118 din 16 decembrie 2005, a admis acţiunea, în sensul că a anulat Decizia de impunere nr. 732933 din 7 ianuarie 2005 şi Decizia nr. 128 din 27 iunie 2005.
Instanţa reţine, în motivarea sentinţei, că termenul limită de 30 septembrie 2001, prevăzut la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 152/2001, se referă la obligaţiile bugetare şi la debitele SC T. SA, către societăţile furnizoare, dar art. 2 alin. (2) din ordonanţă nu prevede o limitare în timp, ci numai o limită de cuantum, pentru obligaţiile societăţilor furnizoare către bugetul de stat.
Mai reţine că legiuitorul a urmărit să ofere o reparaţie, societăţilor furnizoare aflate în imposibilitate de a-şi mai valorifica creanţele faţă de SC T. SA, în limita sumelor de care aceasta a fost exonerată, interpretare ce rezultă şi din parag. B pct. 1 din Normele metodologice, aprobate prin Ordinul comun al Ministerului Industriei şi Resurselor şi Ministerului Finanţelor Publice nr. 106118/2285, care face referire la obligaţiile datorate bugetului de stat şi neachitate până la data intrării în vigoare a OUG nr. 152/2001, respectiv până la 28 noiembrie 2001.
Împotriva sentinţei au declarat recurs, pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prima pârâtă critică sentinţa, pentru nelegalitate, susţinând că instanţa a interpretat greşit prevederile OUG nr. 152/2001, neţinând cont că obligaţiile care puteau fi stinse, erau cele înregistrate la 30 septembrie 2001, nu şi cele aferente lunii octombrie 2001.
Arată că Decizia de impunere nu era inadmisibilă, cum eronat susţine reclamanta, pentru că a fost emisă ca urmare a verificărilor efectuate la reclamantă, conform dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din OG nr. 92/2003, iar adresa nr. 32107 din 11 martie 2002, a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, prin care s-a aprobat stingerea obligaţiilor de plată ale reclamantei pentru suma de 270.743.757.780 lei, nu a avut la bază efectuarea unui control tematic.
Consideră că nu se puteau stinge şi obligaţii ale reclamantei către bugetul de stat aferente lunii octombrie 2001, deoarece ele nu puteau fi înregistrate ca scadente la 30 septembrie 2001, astfel că obligaţiile pentru luna octombrie 2001, care sunt de 9.494.616.627 lei, reprezentând impozit pe profit şi 17.026.922.231 lei reprezentând T.V.A., la care se adaugă dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente, se datorează către bugetul de stat.
Cea de-a doua pârâtă susţine că sentinţa este nelegală, pentru că instanţa a interpretat greşit prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 152/2001, stabilind eronat că termenul prevăzut în ordonanţă era numai pentru SC T. SA, nu şi pentru reclamantă.
Recursurile se vor admite, pentru considerentele care se vor arăta în continuare.
Conform prevederilor art. 1 din OUG nr. 152/2001, „în vederea eliminării blocajului financiar generat de lipsa resurselor financiare ale SC P.E.E.T.T. SA, pentru activitatea proprie şi a sucursalelor acesteia, se aprobă stingerea prin anulare, în vederea acoperirii pierderilor realizate în limita prevederilor din bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate pe anul 2000 şi 9 luni din anul 2001, a următoarelor obligaţii bugetare ale societăţii:
a) obligaţiile faţă de bugetul de stat, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri, înregistrate la data de 30 septembrie 2001, cu excepţia T.V.A. suspendate în vamă".
Art. 2 alin. (1) şi (2) din aceeaşi ordonanţă stabileşte că: „în vederea acoperirii pierderilor prevăzute la art. 1, se aprobă stingerea debitelor SC P.E.E.T.T. SA, exigibile la data de 30 septembrie 2001, către societăţile comerciale furnizoare, prevăzute în anexa la prezenta ordonanţă de urgenţă, precum şi a obligaţiilor constând în impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului de stat".
Obligaţiile faţă de bugetul de stat ale societăţilor comerciale prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă, se sting în limita sumelor datorate de SC P.E.E.T.T. SA către acestea".
Intimata a susţinut, printre altele, că termenul de 30 septembrie 2001 era prevăzut numai pentru SC T. SA, nu şi pentru societăţile comerciale furnizoare, punct de vedere însuşit şi de către instanţa de fond.
Dar, din interpretarea textelor legale prevăzute mai sus se poate desprinde o altă concluzie, şi anume, că termenul de 30 septembrie 2001 este stabilit, atât în ce o priveşte pe SC T. SA, cât şi pentru societăţile furnizoare menţionate în anexa la ordonanţă, printre care este şi intimata-reclamantă.
Legiuitorul a urmărit ca debitele SC T. SA către societăţile furnizoare menţionate în anexa la ordonanţă, existente la 30 septembrie 2001, să se compenseze cu datoriile pe care le aveau acestea faţă de bugetul de stat, în limita creanţelor pe care le aveau la data de 30 septembrie 2001, faţă de SC T. SA.
Faptul că Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 152/2001 prevăd „stingerea obligaţiilor datorate bugetului de stat şi neachitate până la data intrării în vigoare a OUG nr. 152/2001, de către societăţile comerciale furnizoare faţă de care SC T. SA are debite exigibile la data de 30 septembrie 2001", nu este de natură să ducă la o altă concluzie, ţinându-se cont că normele nu pot adăuga la un act administrativ cu o forţă juridică superioară, dar şi pentru că sunt susceptibile de interpretări diferite.
Împrejurarea că organele abilitate au aprobat iniţial compensarea şi pentru creanţele pe care le avea intimata faţă de SC T. SA, şi pe luna octombrie 2001, nu poate reprezenta un motiv pentru imposibilitatea pentru organele fiscale de a proceda la obligarea intimatei la plata sumelor care au fost stinse iniţial prin compensare, aşa cum susţine aceasta, deoarece art. 107 alin. (2) din OG nr. 92/2003 prevede că urmare a inspecţiei prin care se modifică baza de calcul, raportul întocmit să stea la baza emiterii deciziei de impunere.
Organul fiscal care a întocmit raportul ce a stat la baza deciziei de impunere, a făcut ulterior o verificare asupra modului în care intimata a solicitat şi a stins prin anulare, debitele pe care le avea faţă de bugetul de stat, reţinând că aceasta nu s-a conformat prevederilor OUG nr. 152/2001, astfel că a obligat-o la plata către bugetul de stat, a sumelor menţionate în Decizia de impunere.
Pentru toate considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 şi 314 C. proc. civ., se vor admite ambele recursuri, va fi casată sentinţa atacată şi, pe fond, se va respinge acţiunea introductivă, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva sentinţei civile nr. 2118 din 16 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge acţiunea, ca nefondată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3032/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3035/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
