ICCJ. Decizia nr. 3176/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 octombrie 2005, reclamanta U.S.L.M. din cadrul S.C.T.M.B. a chemat în judecată pe pârâții Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, solicitând obligarea acestora la emitea avizului pentru încadrarea locurilor de muncă din metrou (secția mișcare, secția comercială și dispeceratul central) în condiții speciale.
în motivare, reclamanta a arătat că au fost avizate pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale, 7 secții din cadrul Metrorex, dar cinci secții nu au fost recunoscute de pârâți ca îndeplinind cerințele legale pentru acordarea avizului.
în urma plângerii formulate, pârâții au refuzat nejustificat să emită avizul în ceea ce privește cele 3 secții enumerate, încălcând, astfel, susține reclamanta, prevederile art. 1 lit. a) și b) din H.G. nr. 1025/2003.
Prin sentința civilă nr. 191 din 25 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetentă materială a acestei instanțe, declinându-și competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și litigii de muncă.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că în speță a fost urmată procedura prevăzută de art. 13 din H.G. nr. 1025/2003, Comisia pentru soluționarea plângerilor emițând un nou aviz cu nr. 225 din 8 septembrie 2005, prin care a soluționat favorabil o parte din solicitările M., iar pentru partea soluționată nefavorabil nu a emis o decizie conform art. 13 alin. (1) din actul normativ menționat. în aceste condiții, prima instanță învestită a apreciat că au devenit incidente prevederile art. 155 lit. e) și i) din Legea nr. 19/2000, potrivit cu care tribunalele în competența cărora a fost dată jurisdicția asigurărilor sociale, judecă "refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturi de asigurări sociale și orice alte drepturi și obligații de asigurări sociale născute în temeiul prezentei legi", hotărând că Tribunalul București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, este instanța competentă să cenzureze legalitatea refuzului pârâților.
La rândul său, această din urmă instanță, prin sentința civilă nr. 2041 din 25 aprilie 2006, și-a declinat competența, în favoarea Curții de Apel București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza, la înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.
în considerentele acestei sentințe, tribunalul a arătat că întreaga procedură de încadrare a locurilor de muncă în condiții speciale este o procedură anterioară nașterii oricărui drept sau obligație de asigurări sociale, astfel încât acest litigiu nu este unul de asigurări sociale care să justifice competența, potrivit art. 155 lit. i) din Legea nr. 19/2000.
înalta Curte a constatat că este legal învestită cu soluționarea conflictului de competență, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 pct. 2 C. proc. civ.
Cât privește instanța competentă cu soluționarea cauzei, aceasta este Curtea de Apel București, ca instanță de contencios administrativ, pentru următoarele argumente:
Obiectul cererii de chemare în judecată vizează obligarea pârâților la emiterea unui aviz pentru încadrarea în condiții speciale, conform H.G. nr. 1025/2003 privind Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale. Cum s-a arătat, reclamanta a urmat procedura prescrisă de art. 13 din actul normativ, contestând avizul inițial sub aspectul excluderii mai multor secții din cadrul societății de la beneficiul art. 20 din Legea nr. 19/2000, dar răspunsul Comisiei pentru soluționarea plângerilor referitoare la acordarea avizelor de încadrare în condiții speciale, constituită prin Ordin comun al ministrului muncii, solidarității sociale și familiei și ministrului sănătății, a satisfăcut doar în parte revendicările inițiale, rămânând în continuare neavizate secția mișcare, secția comercială și dispeceratul central.
Potrivit art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2003 împotriva refuzului de avizare pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale se poate face plângere la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei care, împreună cu Ministerul Sănătății, o va soluționa în termen de 30 de zile, prin decizie rămasă definitivă, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol "decizia poate fi contestată la instanța judecătorească competentă, potrivit legii".
Prin acțiunea de față, reclamanta pretinde că refuzul emiterii avizului în discuție este nejustificat, criticând modul de soluționare a plângerii de către Comisia special constituită.
Acest refuz nu este, însă, "refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale", la care se referă art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000, întrucât, cum corect a reținut tribunalul, procedura instituită de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 (a stabilirii altor locuri în condiții speciale de muncă), text în baza căruia a fost adoptată H.G. nr. 1025/2003, este o procedură anterioară nașterii oricărui drept de asigurări sociale.
Refuzul pe care îl invocă reclamanta, vizează voința autorităților publice pârâte de a nu-i rezolva cererea de emitere a avizului și revine instanței de contencios administrativ, competența de a se pronunța asupra naturii acestuia.
Dificultatea în stabilirea instanței competente să soluționeze cauza de față a fost determinată de modul în care a înțeles să soluționeze plângerea Comisia special constituită care, cum bine a relevat curtea de apel, a soluționat favorabil o parte din solicitări, emițând un nou aviz, dar a omis să emită o decizie pentru partea soluționată nefavorabil, creând o situație atipică, neavută în vedere de legiuitor, care finalmente, a primit o rezolvare prin recurgerea la regulile generale în materie de competență a instanțelor de contencios administrativ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., cu referire la art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 10 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 1 C. proc. civ., a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3238/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3219/2006. Contencios → |
|---|
