ICCJ. Decizia nr. 3182/2006. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3182/2006
Dosar nr. 25861/2/2006
Şedinţa publică din 2 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată sub nr. 4877/2004, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S.G. SA Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr. 22 din 21 octombrie 2004, prin care a fost respinsă contestaţia reclamantei împotriva deciziei Ministerului Finanţelor Publice nr. 10426 din 27 iulie 2004, reprezentând titlu de creanţă în baza căruia au fost emise cinci titluri executorii (nr. 2052 - 2056 din 9 septembrie 2004) de către pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
2. La termenul din 6 aprilie 2006, în rejudecarea cauzei după casare (dosar nr. 2618/2005), reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 531/2003, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 939 din 19 aprilie 2006, instanţa a respins excepţia de nelegalitate.
Au fost respinse, ca inadmisibile, cererile privind desfiinţarea titlurilor executorii şi întoarcerea executării.
Pentru a respinge excepţia ca neîntemeiată, instanţa a reţinut că reclamanta a invocat inopozabilitatea faţă de terţi a ordinului Ministerului Finanţelor Publice, întrucât nu a fost publicat în Monitorul Oficial, dar şi nelegalitatea lui, întrucât adaugă la lege, fiind contrar dispoziţiilor art. 12 din OG nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, ca act cu forţă juridică superioară.
A apreciat instanţa că nepublicarea ordinului în Monitorul Oficial nu-l face impozabil reclamantei, care nu este un terţ în litigiul dedus judecăţii.
A mai considerat aceasta că „Instrucţiunile privind îmbunătăţirea evidenţei pe plătitori persoane juridice", aprobate prin Ordinul nr. 531/2003, au caracterul unui document intern aplicabil strict, în ceea ce priveşte competenţele specifice organelor fiscale.
În fine, a constatat instanţa că de ordinul contestat prin excepţie nu depinde soluţionarea cauzei în fond, întrucât problema de drept dedusă judecăţii (în litigiul fiscal) este: efectul declaraţiilor rectificative faţă de majorările de întârziere şi penalităţile datorate de reclamantă, în raport cu dispoziţiile OG nr. 61/2002, în vigoare la data formulării acţiunii.
Împotriva părţii din hotărâre privind respingerea excepţiei de nelegalitate, a formulat recurs în termen şi separat, reclamanta, cererea făcând obiectul cauzei de faţă şi fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
1. În motivarea cererii, recurenta invocă o contradicţie între motivele de respingere ale instanţei care, pe de o parte, reţine că de actul atacat nu depinde soluţionarea cauzei, dar pe de altă parte îl consideră opozabil şi aplicabil reclamantei.
2. Susţine recurenta că soluţionarea în fond depinde de aplicarea Ordinului nr. 531/2003, întrucât în sarcina ei s-au reţinut penalităţi de întârziere şi dobânzi aferente impozitului pe venitul persoanelor juridice nerezidente, obligaţii fiscale pe care ea le consideră nedatorate şi care au fost calculate cu încălcarea Codului de procedură fiscală.
3. În argumentarea caracterului nelegal şi netemeinic al deciziei atacate, recurenta susţine că prin declaraţiile fiscale aferente lunilor ianuarie - mai şi august - decembrie 2001, lunilor februarie - mai şi iulie - decembrie 2002, precum şi lunilor ianuarie, martie, mai şi august 2003, reclamanta însăşi a declarat în mod greşit o obligaţie fiscală de plată de 5.868.648.781 lei reprezentând „impozit pe veniturile realizate de persoane fizice şi juridice nerezidente", iar din acest motiv a înregistrat ulterior la organul fiscal, declaraţii rectificative de care acesta a luat act şi le-a scăzut din ceea ce datora.
În aceste condiţii, consideră recurenta, că obligaţia fiscală accesorie la acel impozit greşit calculat ca datorat şi constând în penalităţi şi majorări, nu mai trebuia calculată în sarcina societăţii.
Arată recurenta că organul fiscal a justificat acest calcul de accesorii prin dispoziţiile „Instrucţiunilor….", aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice, nr. 531/2003, astfel încât este evident că de acest act depinde soluţionarea cauzei în fond.
4. În mod concret susţine recurenta că dispoziţiile art. 6.1 parag. 3 din Instrucţiuni prevăd tocmai efectul declaraţiilor rectificative asupra accesoriilor „de la data depunerii declaraţiei rectificative", în sensul că accesoriile calculate anterior nu se modifică.
Această dispoziţie este criticată de recurentă, ca nelegală, întrucât în speţă obligaţia principală a fost recunoscută de organul fiscal, ca inexistentă (după depunerea declaraţiilor rectificative), astfel încât accesoriile nu trebuiau calculate, nefiind nici ele existente.
În combaterea acestei dispoziţii din Instrucţiuni, recurenta invocă dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 12 din OG nr. 61/2002, precum şi ale art. 20 lit. d) C. proCod Fiscal
Recursul nu se fondează.
1. Nu există contradicţie în considerentele instanţei de fond, întrucât constatarea acesteia privind opozabilitatea actului inclusiv reclamantei, răspundea unei excepţii formale invocate de către aceasta din urmă: nepublicarea ordinului în Monitorul Oficial, ca motiv de nelegalitate de plano a actului.
Problema măsurii în care de actul administrativ atacat pe calea excepţiei de nelegalitate depinde soluţionarea în fond a cauzei reprezintă fine de neprimire a excepţiei de nelegalitate, în sensul că, dacă acel act nu este direct incident în fond, excepţia va fi respinsă ca inadmisibilă.
Or, această problemă a admisibilităţii în principiu a excepţiei are prioritate în examinare faţă de orice alte critici de formă sau de fond care s-ar aduce actului atacat ca nelegal şi care ţin de examinarea în fond a excepţiei de nelegalitate.
2. Instanţa de fond a reţinut în mod corect că de actul atacat nu depinde soluţionarea în fond a litigiului fiscal, din două motive:
Pe de o parte Instrucţiunile se adresează direcţiilor generale judeţene ale finanţelor publice şi au drept scop îmbunătăţirea organizării evidenţei pe plătitori persoane juridice, inclusiv referitor la procedura pentru corecţia unor erori la obligaţiile la bugetul de stat pe perioadele aşa zis „închise".
Textul criticat de recurentă prevede că în cazul depunerii declaraţiilor rectificative, în varianta diminuării obligaţiei, această diminuare are efect asupra accesoriilor de la data depunerii declaraţiei, iar accesoriile calculate anterior nu se modifică.
Textul dă instrucţiuni şi cu privire la varianta în care declaraţia rectificativă are ca efect suplimentarea obligaţiei. Dar ambele variante sunt descrise în principiu şi cu exemple „de şcoală", pentru uzul organelor fiscale.
Pe de altă parte, soluţionarea în fond a cauzei se va face sub incidenţa actelor normative speciale aplicabile în materia impozitului pe veniturile realizate de persoane fizice şi juridice nerezidente aplicabile la data depunerii declaraţiilor rectificative. Şi este atributul instanţei de fond de a stabili în mod concret: existenţa şi întinderea obligaţiilor principale, iar în funcţie de aceasta existenţa şi întinderea obligaţiilor accesorii, în controlul exercitat asupra legalităţii şi temeiniciei deciziilor atacate.
3. Argumentele recurentei privind netemeinicia şi nelegalitate obligaţiilor fiscale accesorii stabilite de organul fiscal privesc fondul însuşi al cauzei deduse judecăţii, astfel încât ele nu pot fi reţinute în recursul de faţă având ca obiect excepţia de nelegalitate.
4. În fine, nu există o contradicţie între dispoziţiile art. 6.1 parag. 3 din Instrucţiuni şi dispoziţiilor OG nr. 61/2002 şi ale Codului de procedură fiscală, întrucât primele nu prevăd că accesoriile s-ar datora în situaţia în care obligaţia principală este inexistentă, ci desluşesc cu privire la maniera de calcul al penalităţilor şi majorărilor în cazul în care o obligaţie principală este fie diminuată, fie suplimentată prin declaraţii de rectificare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC S.G. SA Bucureşti împotriva soluţiei asupra excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 531/2003, emis de Ministerul Finanţelor Publice, cuprinsă în sentinţa civilă nr. 939 din 19 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3181/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3183/2006. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
