ICCJ. Decizia nr. 3203/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 80 din 2 martie 2006 a Curții de Apel Craiova, a fost respinsă contestația numitei K.A., formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de acordare a calității de luptător în rezistența anticomunistă, act emis de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției.
Prin aceeași sentință s-a disjuns cererea de intervenție în interes propriu formulată de numita K.E.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în fapt, că reclamanta a formulat cererea întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, cerând recunoașterea calității sale de luptător în rezistența anticomunistă, la data de 23 august 2005, iar Comisia specială de aplicare a acestui act normativ de reparație a respins cererea, ca tardivă, prin decizia nr. 121 din 22 septembrie 2005.
în drept, a constatat instanța că soluția este legală, în raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, astfel cum au fost completate și modificate prin O.U.G. nr. 64/2002 și Legea nr. 670/2002, întrucât termenul - limită de depunere a cererilor la registratura Ministerului Justiției era 31 decembrie 2003.
A înlăturat instanța, ca nefondate, susținerile reclamantei că a fost plecată din țară până în august 2004, apreciind că această împrejurare nu este de natură să producă o împiedicare mai presus de voința sa de a-și exercita dreptul prevăzut de lege, constatând, pe de altă parte, că și dacă s-ar aprecia acea situație ca o împiedicare, cererea trebuia depusă în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, termen, de asemenea, depășit.
împotriva acestei sentințe a declarat în termen recursul de față, reclamanta, cererea fiind legal timbrată.
în motivarea cererii, recurenta susține:
- că instanța nu a observat și nu a analizat corect și obiectiv că toate probele sunt comune pentru toți membrii familiei K. menționați în dosarul de urmărire informativă, iar domiciliul pentru toți este și în prezent același, ambele argumente sprijinind temeinicia acțiunii;
- că instanța nu a analizat corect și obiectiv cauza principală care a determinat întârzierea depunerii cererii la Comisia specială, cauză obiectivă și independentă de voința reclamantei, rămasă blocată în Franța (în lipsa actelor și a unui pașaport valabil) din 16 august 1991, până în august 2004;
- că și după întoarcerea în țară a fost lipsită de posibilitatea de a-și exercita dreptul printr-o procură dată mamei sale, întrucât aceasta din urmă nu are buletin de identitate (actul fiindu-i anulat din anul 1999), iar acțiunea sa în justiție de obligare a autorității, Ministerul de Interne, să-i emită un nou act de identitate, are termen abia la 17 aprilie 2006;
- că în situația în care Comisia specială ar fi avut dubii asupra fondului problemei, pentru lipsa dovezilor a căror preocupare în timp util a fost împiedicată tot de către Ministerul de Interne, ar fi putut totuși soluționa cererea pe baza oricărui mijloc de probă, inclusiv doi martori și declarații pe propria răspundere, astfel cum prevede legea;
- că pentru Comisia specială ar fi trebuit să fie evidentă și esențială în admiterea cererii, atitudinea Ministerului de Interne care, prin refuzul nejustificat de a elibera actele și dovezile necesare familiei reclamantei, a încălcat drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ceea ce consolidează cererea acesteia de obligare a Ministerului de Interne la plata unor daune morale în valoare de un milion de Euro.
Recursul nu se fondează.
1. Drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999 sunt drepturi individuale, cu caracter personal patrimonial și nepatrimonial, astfel încât cererea pentru acordarea lor, cât și probele în susținerea temeiniciei sale sunt individuale.
Comisia nu a contestat, prin decizia sa, o situație de fapt a familiei K., invocată de reclamantă în cerere, întrucât a analizat-o în primul rând și în mod legal, sub aspectul îndeplinirii condițiilor de formă imperative, dintre care cea dintâi este termenul de formulare a cererii.
Instanța de fond, la rândul său, sub incidența textului imperativ privind termenul de depunere a cererii - art. 5 alin. (1) din Legea nr. 670/2002, a stabilit în mod legal că respingerea cererii, ca tardivă, este corectă.
2. Instanța de fond a analizat cu acuratețe toate argumentele reclamantei privind motivele sale de întârziere a depunerii cererii, iar Curtea, în calea de atac de față, constată că, într-adevăr, aceste motive nu au valoarea juridică a unei împiedicări obiective, astfel încât nu pot avea drept consecință repunerea în termen a reclamantei.
3. Cu atât mai puțin pot fi calificate drept "împrejurări mai presus de voința reclamantei", situațiile de fapt vizând o altă persoană decât reclamanta, fie ea și mama acesteia, câtă vreme reclamanta-recurentă, aflată în România din august 2004, majoră fiind și având exercițiul drepturilor civile, putea să formuleze cererea, personal, în 15 zile de la revenirea în țară.
4. Comisia nu a analizat cererea în fond, câtă vreme, verificând condiția formală imperativă de respectare a termenului legal, a constatat că cererea era tardivă.
Pe de altă parte, împrejurările invocate de reclamantă, ca "obiective" și care să justifice o repunere în termen, nu au nici o legătură cu fondul cererii, iar ele au fost înlăturate cu argumente pertinente și legale de către instanța de fond, învestită cu controlul de legalitate a deciziei Comisiei.
împrejurările privind litigiile dintre recurentă sau mama acesteia cu Ministerul Administrației și Internelor și abuzurile pe care această autoritate le-ar fi comis, nu fac obiectul cauzei de față, inclusiv pentru daunele morale pe care recurenta le reclamă.
Pe de altă parte, în combaterea excepției tardivității cererii, solicitanta-reclamantă nu a pretins că întârzierea s-ar fi datorat refuzului altei autorități de a furniza înscrisurile necesare în dovedirea și susținerea cererii întemeiate pe O.U.G. nr. 214/1999.
Reclamanta a invocat doar absența sa din țară, bazată pe imposibilitatea întoarcerii din Franța, până în august 2004, iar după această dată, când se afla totuși în țară, a invocat imposibilitatea mamei sale de a o reprezenta printr-un mandat civil, din lipsa actelor de stare civilă.
Așa fiind, soluția primei instanțe a fost menținută ca legală și temeinică, recursul fiind respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3196/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3151/2006. contencios → |
|---|
