ICCJ. Decizia nr. 3268/2006. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3268/2006
Dosar nr. 4235/2005
Şedinţa publică din 5 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 29 iulie 2005, reclamanţii M.V. şi M.A. au solicitat ca, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, să se pronunţe o hotărâre judecătorească, prin care să fie obligat pârâtul, pentru reaua funcţionare a serviciilor publice, la plata sumei de 600 Euro/lună în echivalent în lei, începând cu data de 15 aprilie 2004 şi până la eliberarea efectivă a apartamentelor situate în Cluj-Napoca, care sunt ocupate în mod abuziv de persoane care nu au nici un drept asupra acestora.
În motivarea acţiunii lor, reclamanţii au arătat că, deşi sunt proprietarii celor trei apartamente şi au făcut nenumărate demersuri cum ar fi: acţiuni în evacuare, plângeri penale, memorii la diferite instituţii ale statului, totuşi, persoanele care ocupă fără drept aceste spaţii, refuză să le părăsească şi, astfel, sunt privaţi de aproape 7 ani de dreptul lor de proprietate imobiliară, drept care este garantat de art. 44 din Constituţia României şi este inviolabil conform art. 136 din aşezământul juridic fundamental.
Reclamanţii au mai arătat că în aceste condiţii nu ne aflăm în prezenţa funcţionării normale a serviciilor publice de interes naţional, Statul Român neîndeplinindu-şi obligaţia de rezultat, respectiv obligaţia pozitivă de a garanta proprietatea, în sensul dispoziţiilor constituţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aceasta, întrucât atât activitatea legislativă, cât şi cea executivă trebuie puse în concordanţă cu principiile fundamentale ale democraţiei, în caz contrar fiind într-o situaţie de violare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 Protocol 1 al acesteia.
Astfel, în opinia reclamanţilor, fie autorităţile judiciare şi cele administrative au respectat legile ad litteram, de unde rezultă că prejudiciul suferit este cauzat de activitatea legislativă a Statului, fie autorităţile judiciare ori cele administrative nu şi-au desfăşurat activitatea în mod legal, situaţie în care se poate vorbi de „erori judiciare" în sens larg, ori de reaua funcţionare a serviciilor publice.
Totodată, arată reclamanţii, prin acţiunea lor nu urmăresc tragerea la răspundere a unei anumite persoane fizice, agent al serviciilor publice încriminate, nefiind dovedită culpa personală a unei asemenea persoane, dar pentru lipsa de eficienţă a serviciilor publice ca structuri publice trebuie să răspundă Statul Român, fiind îndeplinite toate condiţiile: prejudiciul, fapta „ilicită", raportul de cauzalitate şi culpa Statului care se prezumă din fapta ilicită, doar că se impune distincţia între răspunderea delictuală prevăzută de Codul civil şi răspunderea autonomă de drept administrativ, ce poartă denumirea de „răspundere publică" în doctrina şi practica franceză.
Astfel, Statul nu este un comitent, ci un garant al respectării legilor, garanţie ce nu poate fi oferită decât prin serviciile publice specializate, pentru a căror activitate trebuie să răspundă.
Au mai arătat reclamanţii că Statul Român are calitatea de reclamant în acţiunea de contencios administrativ, întrucât refuză nejustificat de a proteja, prin forţa sa de coerciţie, dreptul de proprietate privată a reclamanţilor, litigiul conţinând în el chiar esenţa contenciosului administrativ, în sensul că autoritatea îşi exercită puterea cu care a fost învestită (puterea publică) în mod defectuos, astfel încât drepturile fundamentale ale particularilor nu sunt ocrotite.
În plus, precizează reclamanţii, au solicitat repararea prejudiciului de la Statul Român şi pe cale graţioasă, însă răspunsul organelor competente a fost de-a dreptul ilar, căci Legea nr. 10/2001 nu are nici o legătură cu speţa.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, invocând netimbrarea acţiunii la valoare, inadmisibilitatea acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7 al Legii nr. 554/2004, precum şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului.
Prin încheierea din 24 octombrie 2005, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia privind timbrajul în raport cu dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi cele ale Legii nr. 146/1997.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa nr. 707 din 31 octombrie 2005, a respins acţiunea reclamanţilor, ca inadmisibilă, reţinând, în esenţă, că Statul Român, deşi are calitatea de persoană juridică, nu este considerat de dispoziţiile Legii contenciosului administrativ, în actuala reglementare, ca subiect al acestui raport juridic în mod direct, acesta neputând fi acţionat direct în judecată, acţiunea în contencios administrativ putând fi exercitată faţă de orice organ al său care acţionează în regim de putere publică, cu excepţiile prevăzute de art. 5 din lege.
S-a mai reţinut că în aceste condiţii, nici procedura prealabilă nu a fost şi nu putea fi îndeplinită, acţiunea nefiind circumscrisă faţă de o anumită autoritate publică.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că nefiind îndeplinite condiţiile pentru exercitarea unei acţiuni judiciare în contenciosul administrativ prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe baza dispoziţiilor art. 18 din aceeaşi lege, acţiunea este inadmisibilă, ceea ce nu înseamnă, însă, că principiul constituţional prin care statul garantează proprietatea privată, nu ar fi respectat, cât timp prin activitatea legislativă sunt create mijloacele de drept material şi procesual atât în materie civilă, cât şi penală, pentru apărarea acestui drept şi asigurarea posibilităţii de exercitare a acestuia. Totodată, menţionează instanţa de fond, în plan executiv prin autorităţile administrative şi judiciare sunt stabilite atribuţii cu ajutorul cărora, în cazul încălcării dreptului de proprietate se poate obţine tragerea la răspundere a persoanelor fizice vinovate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii M.V. şi M.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 44 şi 136 din Constituţia României, cele ale Legii nr. 554/2004, ale art. 1 Protocol 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cele ale art. 3041 şi 313 C. proc. Civ. şi solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea pricinii, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine, pe de o parte, că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi principiul garantării dreptului la apărare, soluţionând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, fără ca recurenţii-reclamanţi să-şi fi prezentat punctul de vedere cu privire la această problemă de drept, încălcându-se, astfel, garanţiile constituţionale ale unui proces echitabil.
Pe de altă parte, arată recurenţii-reclamanţi, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român trebuia respinsă ca nefondată, invocând ca argumente cele arătate şi în acţiunea introductivă şi reiterate în motivarea recursului.
În plus, recurenţii-reclamanţi susţin că Statul Român, în calitate de persoană juridică de drept public, răspunde pentru activitatea defectuoasă a serviciilor publice şi are calitate procesuală pasivă.
Mai mult, arată recurenţii-reclamanţi, alături de raporturile juridice existente între Statul Român şi serviciile publice de interes naţional, pentru a căror activitate răspunde, există şi un raport juridic ce decurge din lege, de mandat, între Statul Român şi Ministerul de Finanţe, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fără ca introducerea Ministerului Finanţelor în proces să aibă altă legătură cu fondul cauzei.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. Civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Referitor la primul motiv de recurs, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi, că aceştia, prin răspunsul la întâmpinarea formulată în cauză în cadrul căreia s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, şi-au exprimat în scris, cu semnătura şi ştampila avocatului împuternicit a le asigura asistenţa de specialitate, punctul de vedere cu privire la fiecare excepţie invocată.
Răspunsul a fost înregistrat la dosar la data de 21 octombrie 2005, deci anterior încheierii şedinţei din 24 octombrie 2005, când s-au discutat şi excepţiile (care ulterior au fost examinate pe larg şi soluţionate prin sentinţa atacată).
În aceste condiţii, nu se poate reţine încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale amendată prin Protocolul nr. 11.
Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă greşita soluţionare a excepţiei lipsei procesuale pasive a Statului Român, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Constituţia României „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol „condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică".
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, lege organică, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol „se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept".
Totodată, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noţiunea de autoritate publică semnifică „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public".
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004, noţiunea de serviciu public este definită ca fiind activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii, după caz, a unui interes public.
Conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004, interesul public este definit ca fiind interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice, iar interesul legitim privat, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege relevă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Este cunoscut că în conformitate cu dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, dreptul de proprietate este garantat, conţinutul şi limitele acestuia fiind subiect de lege, iar potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (5), (text constituţional), proprietatea privată este irevocabilă în condiţiile legii organice.
De asemenea, sunt cunoscute şi principiile statuate de art. 20 din Constituţia României referitoare la aplicarea tratelor internaţionale la care România este parte, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificat de România prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135/31.05.1994).
Astfel, potrivit dispoziţiilor alin. (1) al art. 1 din Protocol („Protecţia proprietăţii), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol „dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor".
Mai mult, este de necontestat că potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drept şi obligaţii, iar conform prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol, el participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anumite organe în acest scop.
Prin urmare, din coroborarea tuturor textelor arătate în cele ce preced, rezultă, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, că Statul Român nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigiile de contencios administrativ, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege, (în sensul prevăzut de art. 19 din Cap. VI al Titlului VII din Legea nr. 247/2004).
În cauză, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, în condiţiile în care după ce s-au obţinut hotărâri judecătoreşti irevocabile în privinţa persoanelor care ocupă fără drept apartamentele aflate în proprietatea reclamanţilor şi aceste persoane au revenit după punerea în executare silită a acestor hotărâri, recurenţii-reclamanţi au posibilitatea să promoveze în condiţiile legii acţiuni, atât în evacuare, cât şi despăgubiri, ori, după caz, plângeri penale.
În plus, referinţele la doctrina şi practica franceză în materie, se constată a fi materializarea conştientizării fragilităţii argumentelor invocate în acţiune şi recurs, respectiv a aspectelor nevralgice ale acestora.
De altfel, şi în ipoteza extremă în care s-ar admite că în cauză Statul Român are calitate procesuală pasivă se impune examinarea respectării dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, or, recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovezi în sensul parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de lege. Lipsa procedurii prealabile are astfel tot consecinţa respingerii acţiunii. Aceasta, întrucât legea organică prevede obligativitatea acestei proceduri şi nici o dispoziţie constituţională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional, cum este procedura recursului administrativ graţios sau al celui ierarhic, iar liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar criticile formulate acesteia, nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de M.V. şi M.A. împotriva sentinţei civile nr. 707 din 31 octombrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3267/2006. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 3271/2006. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
