ICCJ. Decizia nr. 3298/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 14 decembrie 2005, reclamanta SC C.O. SA Constanța a chemat în judecată Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, solicitând în baza prevederilor art. 24 și 27 din Legea nr. 10/2001, republicată, anularea Ordinului nr. 1607 din 28 septembrie 2005, emis de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, prin care s-a dispus redirecționarea notificării nr. 798 din 10 august 2001, a reclamantelor D.V. și I.S., adresa A.V.A.S. București, prin B.E.J. M.A., pentru a fi soluționată de subscrisa societate și obligarea pârâtului de a soluționa cererea notificată în conformitate cu art. 24, 26 și 27 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Constanța, secția comercială, prin încheierea din 8 martie 2006, a constatat natura civilă a cauzei și a trimis-o, spre competentă soluționare, secției civile din cadrul aceluiași tribunal.
Prin sentința nr. 1168 din 30 mai 2006, Tribunalul Constanța, secția civilă, a declinat competența de soluționare a prezentei pricini, în favoarea Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, reținând, în esență, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., în raport cu faptul că prin acțiune a fost atacat un act administrativ al unei autorități a administrației publice centrale prin care cel notificat s-a desesizat.
La rândul său, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, precum și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 514/CA din 29 iunie 2006, a admis excepția necompetenței materiale invocată în cauză, a declinat în favoarea Tribunalului Constanța, competența de soluționare a cauzei.
Totodată, constatând că s-a ivit un conflict de competență între instanța civilă a tribunalului și cea de contencios administrativ a curții de apel, în baza art. 21-22 C. proc. civ., a înaintat dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a se pronunța asupra conflictului negativ de competență.
înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență, în sensul dispozițiilor art. 20 pct. 2 C. proc. civ., a stabilit instanța competentă a soluționa cauza în raport cu obiectul acțiunii și prevederile legale incidente pricinii.
în cauză, este de necontestat că obiectul acțiunii îl constituie anularea ordinului de redirecționare a notificării și obligarea pârâtului de a soluționa cererea notificată în conformitate cu art. 24, 26 și 27 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, astfel cum corect a reținut și curtea de apel, potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, competența de soluționare a refuzului de soluționare a notificării revine secției civile a tribunalului, iar nu secției de contencios administrativ.
în plus, coroborând dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu art. 8 din Regulamentul de organizare și funcționare a comisiei centrale, art. 19 și 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 se constată că secția civilă a tribunalului este competentă să soluționeze dispoziția de respingere a notificării, a redirecționării către altă unitate deținătoare sau de respingere a cererii de restituire în natură sau echivalent.
Așadar, în mod corect a reținut curtea de apel, că Legea nr. 10/2001 oferă plenitudine de competență tribunalului, secția civilă, în soluționarea cererilor ce vizează soluționarea notificării, a cererii de restituire. Doar litigiile care se referă la deciziile Comisiei Centrale, prin care se stabilește cuantumul definitiv al despăgubirilor (când se apreciază că în mod legal s-a respins cererea de restituire în natură), sunt de competența instanței de contencios administrativ.
De altfel, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006 (M. Of. nr. 653/28.07.2006), secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție au admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și au stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001 este secția civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă, decizie obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
S-a reținut în această decizie că din moment ce obiectul unei asemenea pricini privește o procedură prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., pentru rațiuni de judecată unitară, o atare cauză, izvorâtă din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri nu poate fi atribuită spre soluționare decât simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 10/2001, în competența instanței care judecă acțiunea principală, adică a tribunalului, conform prevederilor art. 26 și 27 din această lege.
Prin urmare, constatându-se că ansamblul reglementărilor naționale mai sus arătate, precum și cele ale art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (aplicabile în cauză) determină competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea secției civile a tribunalului, s-a stabilit ca instanță competentă a soluționa pricina Tribunalul Constanța, secția civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3324/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3288/2006. Contencios → |
|---|
