ICCJ. Decizia nr. 3465/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la data de 10 iulie 2003, P.J., cetățean chinez, a chemat în judecată Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, solicitând să se dispună:
- suspendarea obligației de părăsire a teritoriului României;
- obligarea autorității publice pârâte să-i acorde regimul tolerării pentru o perioadă de 6 luni, până la încetarea cauzelor care îl împiedică să se întoarcă în China.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 17 iunie 2002 a formulat o cerere prin care solicita recunoașterea statutului de refugiat, pentru temerea bine întemeiată de persecuție în țara de origine, datorită apartenenței sale la o categorie de persoane defavorizate.
Cererea respectivă a fost înregistrată la Oficiul Național pentru Refugiați, cu nr. 834499 din 4 iunie 2002 și în litigiul care a urmat, instanța de judecată a respins-o ca neîntemeiată.
Deși hotărârea nu i-a fost încă comunicată, a încercat să se întoarcă în China, dar din motive independente de voința lui (declanșarea epidemiei S.A.R.S. în localitatea de domiciliu și suspendarea curselor aeriene regulate), acest lucru nu s-a putut realiza, iar biletul de avion a devenit inutilizabil.
în această situație, la 13 mai 2003 a depus cererea nr. 16238, pentru acordarea regimului tolerării în România, la care până în prezent nu a primit nici un răspuns.
Reclamantul a precizat că locuiește împreună cu părinții, care au obținut dreptul de ședere în România și în opinia sa, este îndreptățit la acordarea regimului solicitat, conform art. 98 alin. (2), art. 99 alin. (1) lit. c) și art. 100 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.
Prin sentința civilă nr. 1920 din 17 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Instanța a reținut că existența epidemiei S.A.R.S. în localitatea de domiciliu a reclamantului nu a fost dovedită , iar împrejurarea că la data judecării cauzei, compania T. nu efectua curse în China, nu poate constitui un obstacol pentru reîntoarcerea cetățeanului chinez în țara de origine.
S-a apreciat, totodată, că motivele invocate de reclamant nu se încadrează în prevederile art. 98,art. 99 și art. 100 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2004, pentru acordarea tolerării pe teritoriul României, deoarece reclamantul nu se află într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi acest stat și oricum, el are posibilitatea de a obține în viitor o viză de intrare pentru a-și vizita părinții.
împotriva sentinței a declarat recurs, reclamantul P.J.
Recurentul a susținut că hotărârea atacată este netemeinică, întrucât prima instanță a dat o interpretare greșită, probelor administrate.
Faptul că după ce a devenit major, a continuat să ducă o viață de familie împreună cu părinții săi aflați în România, constituie, ca urmare a protecției juridice conferită de dispozițiile art. 26 ale Constituției României, precum și de art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, un motiv de nereturnare, în sensul prevederilor art. 89 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2003 și, pe cale de consecință, motiv de acordare a regimului tolerării.
Recursul este fondat.
Nu se contestă nici de către pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor că reclamantul P.J. era minor în anul 2001, când a sosit în România pentru a-și vizita părinții, asociați ai unei societăți comerciale cu sediul în București și beneficiari ai dreptului de ședere în această țară, dobândit în condițiile legii.
Cu înscrisurile oficiale depuse în dosar (la fond și în recurs) s-a dovedit că în România, reclamantul a avut și are neîntrerupt, alături de părinți, o viață de familie reală și efectivă, dispunând cu toții de mijloace de întreținere suficiente.
Prin urmare, îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul României, ca o consecință a refuzului de acordare a regimului tolerării, ar constitui indiscutabil, o îngrădire a dreptului său la viața de familie, fără ca din împrejurările concrete ale cauzei să rezulte că vătămarea acestui drept fundamental ar reprezenta o măsură necesară, în sensul art. 8 alin. (2) al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorat principiul consacrat de jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului conform căruia, în cazul imigranților din a doua generație - străini născuți pe teritoriul țării gazdă sau prin extensie, care au venit ca minori, pentru reîntregirea familiei (cazul reclamantului din litigiul de față), protecția acordată de art. 8 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului este sporită, viața de familie având prioritate, chiar față de motivele de ordine publică.
Argumentele pârâtei, redate în întâmpinările formulate în ambele cicluri procesuale, potrivit cărora drepturile fundamentale există și sunt garantate în măsura în care ele respectă ordinea și norma de drept interne, sunt eronate și nu justifică refuzul soluționării favorabile a cererii reclamantului, deoarece drepturile fundamentale ale omului au caracter supranațional și supralegislativ, inerente dezvoltării umane, fiind considerate ca atare de comunitatea internațională și protejate prin instrumente de drept internațional.
în sfârșit, se cuvine menționat faptul că obligația autorității publice pârâte, dar și a instanței judecătorești de a avea în vedere dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și jurisprudența Curții Europene în materie, decurge din reglementările adoptate de Statul român prin art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție, precum și din documentele semnate de acesta în calitate de viitor membru al Uniunii Europene.
Pentru considerentele expuse în cele ce preced și apreciind că cererea reclamantului se încadrează în prevederile art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, modificată și completată prin Legea nr. 482/2004, a fost admis recursul.
Pe cale de consecință, a fost modificată sentința, în sensul admiterii acțiunii (restrânsă prin cererea de recurs la cel de-al doilea capăt de cerere) și obligării pârâtei să acorde reclamantului regimul tolerării în România pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii, conform art. 100 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, până la încetarea cauzelor care îl împiedică să părăsească teritoriul acestui stat.
Văzând și dispozițiile art. 1 și 18 din Legea nr. 554/2004,art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3458/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3403/2006. Contencios → |
|---|
