ICCJ. Decizia nr. 4318/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 5 octombrie 2005, reclamanta H.M. a solicitat anularea deciziei de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România, nr. 39340/BF/IV din 14 septembrie 2005, emisă de Autoritatea pentru Străini și admiterea cererii de stabilire a domiciliului în România.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că: a venit în România, cu soțul său, în urmă cu 10 ani, având viza de ședere legală, în calitate de însoțitor, soțul său fiind funcționar la Ambasada Armeniei în București; că, până în anul 2001 a posedat legitimație de ședere temporară, viza de lungă ședere fiind aplicată atât pe legitimația provizorie, cât și pe pașaportul turistic; că în perioada 2001 - 2004 nu i s-a mai prelungit acest drept, ci i s-a eliberat de către Ministerul Afacerilor Externe, o legitimație prin care se stabilea valabilitatea vizei de lungă ședere pe o perioadă de 3 ani; că în anul 2004, același minister i-a prelungit dreptul de ședere prin aplicarea unei vize de lungă ședere pentru perioada 2004 - 2007.
Reclamanta a precizat că, la data de 23 martie 2005, a depus cerere de aprobare a stabilirii domiciliului în România, însă pârâta i-a respins cererea în baza art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, iar petenta consideră că pârâta a procedat contrar prevederilor legale.
Prin sentința civilă nr. 86/2006 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea a fost admisă în parte, s-a anulat actul atacat și pârâta a fost obligată să reanalizeze cererea reclamantei privind aprobarea stabilirii domiciliului în România.
Instanța a reținut că viza diplomatică sau cea de serviciu constituie o formă a vizei de lungă ședere, care permite străinilor intrați în România să solicite prelungirea dreptului de ședere temporară și să obțină permis de ședere, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată. Curtea de apel a apreciat că pârâta a invocat greșit dispozițiile art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, ca temei al respingerii cererii reclamantei, întrucât acest text se referă la dreptul de ședere permanentă.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen, pârâta, arătând în esență că în mod corect s-a respins cererea reclamantei de stabilire a domiciliului în România, deoarece nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, în sensul că reclamanta nu a fost titulara unui drept de ședere temporară în România în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, în sensul prevederilor O.U.G. nr. 194/2002.
Verificând cauza în funcție de motivarea recursului în lumina dispozițiilor art. 3041C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul este fondat.
Prin actul contestat, reclamantei i s-a respins cererea de aprobare a stabilirii domiciliului în România, reținându-se că nu este titulara unui drept de ședere temporară conferit în condițiile legii, O.U.G. nr. 194/2002, modificată. Au fost indicate dispozițiile art. 69 alin. (1) din ordonanță.
Situația de fapt privind intrarea și șederea în România a reclamantei, este conformă susținerilor sale din acțiune, aceasta însoțindu-l pe soțul său, funcționar la Ambasada Armeniei în București.
Reclamanta beneficiază de viză oficială de ședere în România, obținută de la Direcția Relații Consulare a Ministerului Afacerilor Externe.
Condițiile de stabilire a domiciliului în România sunt prevăzute de art. 70 din O.U.G. nr. 194/2002, modificată. La alin. (1) al art. 70 din ordonanță se menționează că străinii își pot stabili domiciliul în România, dacă îndeplinesc mai multe condiții cumulative.
Prima condiție menționată la lit. a) a alin. (1) al art. 70 din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, este aceea ca străinul să aibă o ședere temporară continuă și legală în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii.
Dreptul de ședere temporară se acordă/se prelungește în cazul străinilor posesori ai unei vize de lungă ședere în România.
Viza de lungă ședere este reglementată de dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 194/2002, modificată.
La art. 25 din ordonanță sunt reglementate, în mod distinct, vizele diplomatice și vizele de serviciu.
Din analiza textelor legale rezultă că viza diplomatică și cea de serviciu nu fac parte din vizele de lungă ședere și străinii care posedă astfel de vize, nu au posibilitatea să obțină o prelungire a dreptului de ședere temporară și un permis de ședere, astfel cum au dreptul ceilalți străini (care nu au viză diplomatică sau de serviciu), conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată.
Așadar, numai în situația străinilor care au viză de lungă ședere, se permite solicitarea stabilirii domiciliului în România.
Cum reclamanta nu este posesoarea unei vize de lungă ședere și nu are drept de ședere temporară în România, ea aflându-se în situația prevăzută de dispozițiile art. 25 alin. (2) teza a II-a ("membrul de familie împreună cu care titularul locuiește"), nu poate solicita stabilirea domiciliului în România.
Drept urmare, în cauză nu au aplicabilitate dispozițiile art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond, întrucât reclamanta nu se încadrează în nici una din prevederile art. 70 din ordonanță, prevederi care se referă la străinii titulari ai unui drept de ședere temporară, astfel cum s-a analizat mai sus.
De altfel, în privința reclamantei [aflată în situația reglementată de dispozițiile art. 25 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, modificată) sunt aplicabile dispozițiile Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, la care părți sunt statele. Străinul posesor al unei vize diplomatice sau de serviciu nu dobândește drepturi în nume personal, ci drepturile, facilitățile și prelungirile de care se bucură, îi sunt acordate în considerarea calității de membru al personalului ambasadei sau consulatului statului trimițător.
Referitor la dispozițiile art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, menționate în cuprinsul actului atacat prin acțiune, Curtea a apreciat că textul nu este corect indicat, textele legale aplicabile fiind cele analizate în prezenta hotărâre.
Eroarea autorității în privința textului de lege nu este, însă, temei pentru admiterea acțiunii, întrucât în act se fac precizări privind situația analizată (cererea reclamantei privind stabilirea domiciliului în România), situația de fapt are reglementare legală în ordonanța menționată de pârâtă.
Pentru considerentele expuse, recursul a fost admis, sentința a fost modificată și în fond, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Având în vedere că recurenta nu a achitat taxa judiciară de timbru, aceasta a fost dată în debit cu sumele de 2 lei (RON), taxă judiciară de timbru și 0,15 lei (RON) timbru judiciar.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4320/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4301/2006. Contencios → |
|---|
