ICCJ. Decizia nr. 4325/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 20 ianuarie 2006, reclamantul B.G. a solicitat anularea deciziei nr. 2957 din 7 noiembrie 2002. comunicată la data de 21 decembrie 2005, emisă de Ministerul Justiției - Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.
în motivarea acțiunii s-a arătat că cererea sa trebuia admisă, deoarece în noaptea de 1 spre 2 martie 1949 a fost ridicat de la domiciliu din comuna Șipote, județul Neamț, împreună cu toată familia, au fost duși într-un camion la chestura Poliției din Iași, unde li s-a pus în vedere că nu au voie să se întoarcă în comuna Șipote; că averea le-a fost confiscată și reclamantul a fost nevoit să muncească pe șantierele A.P.A.C.A. din București.
Prin sentința civilă nr. 513/2006 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea a fost admisă, decizia atacată a fost anulată și pârâta a fost obligată să emită o nouă decizie, prin care să recunoască reclamantului, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
Instanța a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. d), cu referire la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, față de situația de fapt expusă de reclamant și dovedită cu procesul-verbal din martie 1949 și cu declarațiile notariale ale martorilor C.V. și M.M.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen, pârâta.
în motivarea recursului s-a arătat, în esență, că procesul-verbal din martie 1949 trebuia comunicat Tribunalului Militar Teritorial și Ministerului de Interne, conform cu O.U.G. nr. 214/1999, pentru a se afla punctul de vedere al acestor instituții în legătură cu motivele strămutării, întrucât tribunalul, conform adresei nr. 1511/2002, nu deține documente din care să rezulte că petentul ar fi avut restricții domiciliare; că depozițiile de martori nu sunt prevăzute ca mijloc de probă de către O.U.G. nr. 214/1999, singurele mijloace de probă admise fiind înscrisurile eliberate sau certificate de instituțiile cu care s-au încheiat protocoale de colaborare, conform art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 214/1999.
Verificând cauza, în funcție de motivarea recursului și având în vedere dispozițiile art. 3041C. proc. civ., Curtea a constatat că sentința este legală și temeinică.
Din probele administrate în cauză (procesul-verbal din martie 1949 și declarațiile notariale ale martorilor C.V. și M.M.) rezultă că reclamantul, împreună cu familia, în noaptea de 1 spre 2 martie 1949, a fost ridicat forțat și dus la Poliția din Iași, iar ulterior i s-a interzis reîntoarcerea în comuna natală și de domiciliu, Șipote, averea familiei fiind confiscată.
Situația de fapt se înscrie în dispozițiile art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, întrucât măsura administrativă abuzivă s-a materializat în dislocarea reclamantului și a familiei sale din propria gospodărie, ca urmare a confiscării averii.
Susținerile recurentei nu pot fi primite, întrucât aceasta interpretează restrictiv dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, susținând că singurele mijloace de probă admise sunt actele emanate de la instituțiile cu care a încheiat protocoale de colaborare.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 214/1999, Ministerul Justiției încheie protocoale de colaborare cu mai multe instituții enumerate la lit. a) - g), "pentru soluționarea cu celeritate a cererilor și primirea cu titlu gratuit a documentelor, datelor sau informațiilor solicitate", potrivit alin. (3) al aceluiași articol.
Alin. (3) al art. 5 din ordonanță menționează că în situația în care cererea nu este însoțită de acte doveditoare, Comisia este obligată să solicitate documente, date sau informații de la instituțiile publice care le dețin.
Aceste dispoziții legale sunt emise în favoarea persoanelor care se adresează Comisiei și nu determină o limitare a posibilității de dovedire a situațiilor invocate în cerere.
Mijloacele de probă pentru dovedirea pretențiilor sunt cele admise de legea comună - codul de procedură civilă - legea specială, O.U.G. nr. 214/1999 neputând să opereze o restrângere a acestora, întrucât s-ar încălca dreptul la apărare garantat de art. 24 din Constituția României și s-ar restrânge exercițiul dreptului pe care partea dorește să-l valorifice în baza art. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, restrângere interzisă de dispozițiile art. 53 din Constituția României.
Susținerile recurentei încalcă dreptul reclamatului la un proces echitabil, astfel cum prevăd dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât el nu și-ar putea valorifica dreptul legal invocat (prevăzut de art. 1 din O.U.G. nr. 214/1999) prin administrare de probe, în măsura în care instituțiile de la care Comisia solicită relații. nu dețin acte sau date referitoare la situația invocată.
Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat, în cauză neexistând motive de casare de ordine publică în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4319/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4317/2006. Contencios → |
|---|
