ICCJ. Decizia nr. 449/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 449/2006
Dosar nr. 3421/2005
nr. 14064/1/2005
Şedinţa publică din 8 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 15 iulie 2005, reclamantul G.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 16303 din 24 februarie 2005, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivare, reclamantul a arătat că, prin actul contestat, în mod eronat, pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor compensatorii, deşi a dovedit că, împreună cu familia, s-a refugiat, din motive etnice, din Ardealul de Sud, în Ardealul de Nord, după Dictatul de la Viena.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 556 din 26 septembrie 2005, a admis acţiunea, a anulat hotărârea contestată şi a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de refugiat în perioada 1 octombrie 1940 - 6 martie 945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2004.
Instanţa a reţinut că soluţia se impune în raport cu probele administrate în cauză şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. c) din OG nr. 105/1999.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, solicitând modificarea hotărârii judecătoreşti atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a adăugat la lege, prin interpretare, schimbul domiciliului dintr-o localitate liberă, pe un teritoriu ocupat, neputând fi considerat ca o persecuţie din motive etnice, în accepţiunea Legii nr. 189/2000.
Recursul se va admite, în sensul şi pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuţia părţilor, orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii şi să ordone toate dovezile pe care le consideră folositoare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depăşească obiectul litigiului.
În ceea ce priveşte cauza dedusă judecăţii, într-adevăr, împrejurările invocate de către intimatul-reclamant nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, declaraţiile autentice ale martorilor, administrate în cauză, nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, aşa cum a fost completată şi modificată, de dispoziţiile acestei ordonanţe beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Prin „persoană strămutată în altă localitate", conform dispoziţiilor HG nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a OG nr. 105/1999, se înţelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".
Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidenţa prevederilor legale mai sus citate şi pentru a vedea, astfel, dacă intimatul-reclamant este îndreptăţit la acordarea drepturilor compensatorii trebuiau determinate, fără echivoc, cauza şi împrejurările pretinsului refugiu al reclamantului şi al familiei, întrucât singurele probe administrate relevă simplul fapt al schimbării domiciliului şi, deşi martorii folosesc termenul „refugiu", nu au putut indica în mod concret vreo persecuţie de natură etnică, mai ales că mutarea s-a făcut dintr-un teritoriu liber, pe un teritoriu ocupat şi martorii nu au probat că ei înşişi sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Având în vedere aceste motive, în considerarea prevederilor art. 313 teza I C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă admis de lege, în sensul celor de mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 566 din 26 septembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 444/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 45/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
