ICCJ. Decizia nr. 502/2006. Contencios. Anulare decizie a Consiliului Concurenţei. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 502/2006
Dosar nr. 2618/2005
nr. 10855/1/2005
Şedinţa publică din 14 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1142 din 14 iunie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. 868/2005, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de SC G.F.R. SA Bucureşti, având ca obiect anularea deciziei nr. 29 din 21 februarie 2005, emisă de Consiliul Concurenţei, prin care s-a aplicat reclamantei, o amendă în sumă de 7.185.374.783 lei, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 55 lit. a) din Legea nr. 21/1996.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut ca situaţie de fapt:
- că prin contractul nr. 57 din 20 iulie 2004, de vânzare-cumpărare de acţiuni, Consorţiul format din reclamantă şi Asociaţia P.A. a dobândit controlul asupra SC R. SA, dar nu a notificat Consiliului Concurenţei, această concentrare economică în termen de 30 de zile de la semnarea acestui act juridic, ci abia la 29 noiembrie 2004;
- că, în aceste condiţii, agentul constatator a amendat reclamanta - prin Decizia atacată acum, pentru încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1996, stabilind cuantumul amenzii pe baza instrucţiunilor de individualizare.
În drept, a reţinut instanţa:
- că sunt întrunite elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 55 lit. a) din Legea nr. 21/1996, ea fiind săvârşită, prin inacţiune, ca element material şi constând în omisiunea notificării unei concentrări economice;
- că elementul subiectiv al vinovăţiei făptuitorului poate fi intenţia sau culpa, dar răspunderea contravenţională este una bazată pe culpă, distincţia dintre culpă şi intenţie (obligatorie în materie penală) fiind relevantă în materie contravenţională, numai în măsura în care norma care stabileşte contravenţia, face o atare distincţie.
A apreciat instanţa că, în considerarea acestor aspecte teoretice, agentul economic care a omis să facă notificarea concentrării economice, va răspunde chiar numai pentru culpă, iar nu doar pentru intenţie, cum a susţinut reclamanta.
Instanţa a înlăturat susţinerea reclamantei privind naşterea obligaţiei de a notifica abia la data îndeplinirii condiţiei suspensive din contract (şi transmiterea proprietăţii asupra acţiunilor), reţinând că termenul legal de notificare, conform pct. 126, coroborat cu pct. 128 din Regulamentul de autorizare a concentrării economice, curge de la data semnării actelor, când acordul de voinţă al părţilor, materializat în semnarea actului, consfinţeşte opţiunea lor de a realiza concentrarea economică.
A constatat instanţa că art. 11 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, descriind modul de realizare a unei concentrări economice, nu operează cu noţiunea de „modalităţi ale actului juridic", ci doar cu cea de „contract", astfel încât, chiar în cazul unui contract afectat de modalităţi (condiţia, termenul, sarcina), obligaţia de notificare a concentrării se naşte de la semnarea contractului, când achizitorul acţiunilor îşi exprimă voinţa de a dobândi controlul asupra unui agent economic.
A mai considerat instanţa că emiterea de către Consiliul Concurenţei a deciziei de neobiecţiuni nr. 20 din 14 februarie 2005, ulterior notificării din 27 noiembrie 2004, nu are semnificaţia de a acoperi omisiunea de notificare în termen, astfel cum a pretins reclamanta, întrucât acest tip de decizie se emite în alt temei, respectiv art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen legal recursul de faţă, reclamanta-contravenientă, cererea fiind legal timbrată.
În motivare se susţine nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, cu următoarele argumente:
- că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale răspunderii contravenţionale, întrucât lipseşte intenţia, ceea ce echivalează cu lipsa vinovăţiei, ca element al răspunderii;
- că eroarea de fapt care poartă asupra unor prevederi dintr-un regulament echivoc şi abuziv (cum este cel al pârâtei), reprezintă o cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei;
- că individualizarea sancţiunii trebuia să ţină seama de consecinţele faptei asupra concurenţei, or, în speţă asemenea consecinţe nu există, raportat la momentul în care recurenta a dobândit controlul efectiv asupra societăţii R. SA;
- că dispoziţiile art. 55 lit. a) din lege sancţionează „omisiunea" de a notifica, iar nu „întârzierea" în realizarea acesteia, astfel încât ele nu puteau fi interpretate extensiv şi aplicate la altă situaţie, cu atât mai mult cu cât, la data sancţionării, notificarea fusese deja făcută;
- că instanţa, în mod greşit, nu a acordat nici o semnificaţie momentului preluării efective a controlului, întrucât nu a recunoscut efectele actului afectat de modalităţi, deşi transferul dreptului de proprietate era suspendat, iar R. SA se afla în administrarea specială a A.P.A.P.S.;
- că instanţa a ignorat dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, privind momentul transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor.
Recursul se fondează, sentinţa urmând a fi modificată, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., numai în limitele şi pentru următoarele considerente.
1. Obligaţia de notificare îşi are izvorul în art. 16 din Legea nr. 21/1996, iar potrivit alin. (2) din acest articol, ea îi incumbă agentului economic care a iniţiat concentrarea.
Aşadar, legiuitorul are în vedere exprimarea formală a voinţei agentului şi notificarea ei la momentul „iniţierii" operaţiunii, iar nu la cel al „desăvârşirii" ei prin îndeplinirea tuturor condiţiilor, fie ele contractuale (ca în speţă) ori legale (de natura celor prevăzute în Legea nr. 31/1990), dar ulterioare semnării contractului.
În ipoteza pur teoretică în care s-ar admite că actul nu există până la împlinirea condiţiei suspensive, se constată că în speţă notificarea s-a depus tardiv (27 noiembrie 2004), chiar şi în raport cu data împlinirii condiţiei suspensive (10 octombrie 2004), termenul de 30 de zile prevăzut de pct. 126 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 63/2004 (M. Of. nr. 280/31.04.2004), privind autorizarea concentrărilor economice, expirând la 10 noiembrie 2004.
2. Fapta reţinută de Consiliul Concurenţei în sarcina recurentei constituie contravenţia prevăzută de art. 55 lit. a) din Legea nr. 21/1996, descrisă ca „omisiunea notificării unei concentrări economice cerute de art. 16". În raport cu acest text, susţinerile recurentei privind lipsa unuia dintre elementele răspunderii contravenţionale nu sunt fondate, întrucât textul art. 55 trimite la art. 16. Dar în alin. (3) al art. 16 se face trimitere la o procedură de notificare şi la termene în care aceasta urmează a fi făcută şi care se stabilesc prin regulament. Regulamentul există, iar dispoziţiile pct. 126 prevăd un termen imperativ de 30 de zile, nesusceptibil de întrerupere ori suspendare.
Coroborând textul de lege (art. 55), cu cel din Regulament (pct. 16), rezultă că, pentru a fi sancţionată, omisiunea nu trebuie să fie perpetuă, ci să acopere cele 30 de zile înlăuntrul cărora agentul are obligaţia de a trimite notificarea.
Că Regulamentul este sau nu echivoc ori abuziv, instanţa de fond, nefiind învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate, nu putea verifica. Regulamentul este, însă, în mod cert, aplicabil în litera sa.
3. Singurul aspect în privinţa căruia Curtea consideră recursul, fondat, este acela al individualizării sancţiunii, în considerarea următoarelor:
Recurenta a efectuat notificarea abia la 27 noiembrie 2004. Primind formularul de notificare cu toate datele operaţiunii de concentrare economică, Consiliul Concurenţei, prin Direcţia Industrie şi Energie, a constatat, prin Nota din 8 februarie 2005, că agentul trebuie sancţionat pentru omisiunea de a notifica.
Drept urmare, Preşedintele Consiliului Concurenţei, prin Ordinul nr. 27 din 9 februarie 2005, a desemnat o comisie specială care să stabilească sancţiunea aplicabilă.
Rezultatele activităţii comisiei au fost consemnate în procesul-verbal din 16 februarie 2005.
Din acest act - pct. 4, rezultă că s-a constatat o încălcare de durată medie (până la 3 luni) şi o gravitate mică a faptei.
Ca urmare, comisia a stabilit că nivelul de bază minim aplicabil recurentei este cel cuprins între 0,2% şi 0,8% din cifra de afaceri.
Comisia pentru individualizarea amenzii în cadrul intervalului sus-menţionat, reţine în continuare, drept circumstanţe atenuante: că întârzierea s-a săvârşit fără intenţie printr-o interpretare eronată a prevederilor Regulamentului privind autorizarea concentrării economice; că societatea achizitoare a colaborat efectiv în procedura de control declanşată de Consiliu.
Cu toate acestea, Comisia stabileşte un nivel al amenzii de 0,4% din cifra de afaceri.
Curtea, având în vedere circumstanţele atenuante reţinute chiar de către Comisia special constituită pentru stabilirea amenzii efective, apreciază că această amendă trebuia stabilită la nivelul de bază minim al intervalului 0,2% - 0,8%, având în vedere că:
a) Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea nr. 21/1996 (M. Of. nr. 439/17.05.2004) prevăd că nivelul de bază se determină în funcţie de gravitatea faptei, iar în evaluarea acesteia trebuie să se ia în considerare trei elemente: natura faptei, impactul concret pe piaţă al acesteia, când se poate aprecia şi mărimea pieţei geografice relevante.
În speţă, Comisia nu a stabilit în procesul-verbal ultimele două elemente, dar a caracterizat fapta ca fiind de gravitate mică, subliniind că ea este rezultatul unei greşite interpretări a Regulamentului de autorizare a concentrărilor economice.
Instanţa reţine această apreciere, ca pertinentă şi în absenţa propriilor posibilităţi de a determina impactul concret şi mărimea pieţei, coroborată cu tăcerea Comisiei asupra aceloraşi elemente, consideră că fapta agentului economic este de gravitate mică.
b) Instrucţiunile mai sus menţionate prevăd, de asemenea, că nivelul de bază al sancţiunii se determină şi în funcţie de durata faptei, iar, în cazul contravenţiei constând în omisiunea notificării, o durată a acestei omisiuni între o lună şi trei luni este considerată „încălcare de durată medie".
În speţă, Comisia a stabilit că durata încălcării obligaţiei de notificare a fost sub trei luni, evaluare corectă, având în vedere că data teoretică maximă a notificării era 30 august 2004 (contractul fiind încheiat la 30 iulie 2004), iar notificarea s-a făcut la 27 noiembrie 2004.
c) În aceste condiţii, Curtea urmează să stabilească în ce măsură Comisia a procedat conform principiului proporţionalităţii, stabilind nivelul sancţiunii la 0,4%, pentru o faptă de gravitate mică şi o încălcare de durată medie.
Potrivit aceloraşi Instrucţiuni mai sus redate, gravitatea faptei şi durata încălcării sunt criterii cumulative, dar nu şi corelative. Prin urmare, stabilirea unui nivel de bază minim (0,2%) al sancţiunii nu este condiţionată de existenţa concomitentă a unei fapte de gravitate mică şi a unei încălcări de scurtă durată.
În considerarea acestor aspecte de ordin juridic, coroborate cu situaţia de fapt că sesizarea Comisiei şi constatarea contravenţiei nu s-au făcut din oficiu, ci ca urmare a îndeplinirii (cu întârziere, e adevărat) obligaţiei de notificare de către agentul economic, Curtea va aplica contravenientei, nivelul de bază minim de 0,2% din cifra de afaceri, în loc de 0,4%, respectiv suma de 2.874.149.913 lei, în loc de 7.185.374.783 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC G.F.R. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1142 din data de 14 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi în fond, admite în parte acţiunea reclamantei SC G.F.R. SA.
Modifică Decizia nr. 29 din 21 decembrie 2004, emisă de pârâtul Consiliului Concurenţei, numai în ceea ce priveşte cuantumul amenzii aplicate conform art. 1 din aceasta, pe care-l stabileşte la limita minimă de 0,2% din cifra de afaceri pe anul 2004 a reclamantei, rezultând o amendă de 2.874.149.913 lei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 484/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 520/2006. Contencios. Regim tolerare. Recurs → |
|---|
