ICCJ. Decizia nr. 520/2006. Contencios. Regim tolerare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 520/2006
Dosar nr. 941/2005
nr. 4176/1/2005
Şedinţa publică din 14 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, reclamantul K.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, să i se acorde statutul de tolerat, conform art. 98 şi urm. din OUG nr. l94/2002.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că este căsătorit cu numita M.K., cetăţean român, iar din căsătorie a rezultat un copil minor. De asemenea, a mai arătat reclamantul că prin sentinţa penală nr. 1520 din 26 octombrie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsă care, prin Decizia penală nr. 2347 din 28 noiembrie 2002, a fost redusă, dispunându-se suspendarea condiţionată a executării.
Cererea adresată de reclamant, pârâtei, la data de 29 septembrie 2004, privind acordarea statutului de tolerat, a fost respinsă de pârâtă, la data de 7 octombrie 2004.
Prin sentinţa civilă nr. 67 din 13 ianuarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 98 şi 99 din OUG nr. 194/2002, aşa cum a fost modificată şi completată, refuzul pârâtei de a-i acorda reclamantului, statutul de tolerat, fiind justificat de faptul că acesta nu se afla într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi România. Totodată, s-a mai reţinut că împrejurările invocate în cererea reclamantului, faptul că acesta este căsătorit şi are un copil minor, nu reprezintă motive obiective care l-ar împiedica să părăsească teritoriul României, aceeaşi apreciere fiind făcută şi cu privire la faptul că reclamantul avea pe rolul instanţelor de judecată, o contestaţie împotriva măsurii de nepermitere a intrării în România.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs, reclamantul K.M., susţinând, în esenţă, că în mod greşit, instanţa a considerat că nu mai are nici un drept recunoscut de lege vătămat şi în mod special dreptul de a avea legături personale cu minora S. şi cu soţia sa, M.K., instanţa a greşit necenzurând refuzul autorităţii pârâte de a-i acorda statutul de tolerat, şi sub aspectul oportunităţii, că în realitate măsura interdicţiei, de intrare în ţară pe timp de 10 ani, este similară unei expulzări asupra familiei sale.
Recursul este fondat.
Constituţia României prevede la art. 18 că cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România, se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor garantate de Constituţie şi de alte legi, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte. Art. 20 precizează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele privitor la drepturile omului la care România este parte, iar dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. Astfel, au fost avute în vedere dispoziţiile art. l A din Convenţia de la Geneva din 1951, privind statul refugiaţilor, art. l alin. (2) al Protocolului de la New-York din 1967 şi art. 2, 3, 5, 8, 9 şi 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Analizând aceste dispoziţii, rezultă că OG nr. 102/2000, privind statutul refugiaţilor, se va aplica şi analiza, împreună cu toate celelalte tratate şi pacte internaţionale semnate de România.
În cererea sa adresată autorităţilor române, recurentul-reclamant a solicitat statutul de refugiat, invocând prevederile art. 2 alin. (1) din ordonanţă, privind existenţa unor temeri bine întemeiate de persecuţii pe considerente de rasă, religie şi naţionalitate, legată de faptul că în Iran i s-a întocmit dosar penal, pe motiv că ar fi colaborat cu organizaţia mujahedinilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 194/2002, printre categoriile de străini care pot beneficia de tolerare, sunt şi cei cărora li s-a respins, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, cererea de acordare a unei forme de protecţie.
În cazul în speţă, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3716 din 14 iunie 2005, a fost respins recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei cu nr. 689 din 14 aprilie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost respinsă acţiunea sa, referitoare la anularea măsurii interzicerii intrării în România, pe o perioadă de 10 ani.
În speţă, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 89 alin. (1) lit. e) şi f) din acelaşi act normativ, potrivit cărora, returnarea străinului este interzisă, şi atunci când există temeri justificate că viaţa este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să fie returnat.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Protocolul 4 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, privitor la libertatea de circulaţie, incluzând dreptul de a-şi alege o reşedinţă pe teritoriul statului unde se afla legal (aşa cum s-a aflat şi recurentul la data de 5 iunie 2003), când a primit de la Consulatul României la Instambul, viză de intrare în ţară, în scopul reîntregirii familiei.
Art. 8 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
Recurentul este căsătorit din anul 2000, deci anterior adoptării măsurii interdicţiei de intrare în România, iar în anul 2001, din căsătoria sa cu cetăţeana română M., a rezultat minora S.
Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în alin. (4) al art. 8, stipulează că minorul are dreptul de a-şi păstra relaţiile de familie, fără nici o ingerinţă şi are dreptul să crească alături de părinţii săi.
Art. 3, 8 şi 9 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, prevăd că în măsurile autorităţilor primează interesul superior al copilului, iar acestuia i se garantează dreptul de a-şi păstra relaţiile de familie şi de a nu fi separat de părinţii săi împotriva voinţei sale.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept - dreptul la viaţa de familie, decât în măsura în care acest drept este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei şi protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora [Cazul Berehab, contra Olandei - Hotărârea din 21 iunie 1988 (Cameră); Cazul Moustaquim, contra Belgiei - Hotărârea din 18 februarie 1991 (Cameră); Cazul Beldjoudi, contra Franţei - Hotărârea din 26 martie 1992 (Cameră)].
Având în vedere cele mai sus expuse, rezultă că instanţa de fond a apreciat greşit că recurentul nu mai are nici un drept recunoscut de lege, vătămat, cu referire specială la dreptul său de a avea legături personale constante cu minora S. şi soţia sa, M.K.
De asemenea, instanţa de fond nu a apreciat în mod corect statutul de tolerat care-i conferă străinului, un drept de şedere limitat în timp, până la dispariţia motivelor care l-au generat, în speţă până la rămânerea irevocabilă a măsurii administrative de nepermitere a intrării în România (în speţă, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3716 din 14 iunie 2005).
Instanţa de fond a greşit nepronunţându-se asupra repercusiunilor pe care le are plecarea din ţară a recurentului, care, datorită duratei, este similară unei expulzări asupra familiei sau apreciind eronat că existenţa unei familii nu constituie o cauză obiectivă.
Faptul că recurentul, prin Decizia penală nr. 2347/2002, a Curţii de Apel Bucureşti, a fost condamnat la 2 ani închisoare cu suspendare condiţionată a executării pedepsei, (pedeapsă privitoare la care termenul legal de reabilitare se împlineşte în anul în curs), trebuie analizat în baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului - cazul Beldjoudi contra Franţei. Potrivit acesteia, executarea măsurii de expulzare ar constituii un amestec al unei autorităţi publice în exercitarea de către petiţionari a dreptului de a li se respecta viaţa lor de familie, garantată prin alin. (1) al art. 8.
Având în vedere argumentele mai sus invocate şi văzând prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., se va admite recursul reclamantului, se va modifica sentinţa atacată şi în fond, se va admite acţiunea reclamantului şi va fi obligată pârâta, să-i acorde reclamantului, statutul de tolerat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de K.M. împotriva sentinţei civile nr. 67 din 31 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor să-i acorde statutul de tolerat, reclamantului.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 502/2006. Contencios. Anulare decizie a... | ICCJ. Decizia nr. 521/2006. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
