ICCJ. Decizia nr. 848/2006. Contencios. Anulare adrese M.J. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 848/2006
Dosar nr. 1665/2003
nr. 6403/1/2003
Şedinţa publică din 14 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 decembrie 2002, reclamantul B.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, A.C., Secretar de Stat în Ministerul Justiţiei şi P.B., Director al Direcţiei Relaţii cu Publicul şi Cooperare cu Organizaţii Neguvernamentale, solicitând:
1) să se constate ilegalitatea şi să se anuleze adresele nr. 421/22 din 28 octombrie 2002, nr. 431/22 din 14 noiembrie 2002 şi nr. 2282/CIA din 19 noiembrie 2002, emise de Ministerul Justiţiei, precum şi suspendarea aplicării acestora;
2) să se menţină, ca legale şi valabile, adresele Ministerului Justiţiei nr. 15676 din 23 octombrie 2002 şi nr. 15677 din 23 octombrie 2002, prin care s-au eliberat dovezile de disponibilitate a denumirilor „Baroul Hunedoara" şi „U.A.R.";
3) eliberarea dovezilor disponibilităţii denumirilor pe care le-a solicitat Ministerul Justiţiei, şi anume, „Baroul Bucureşti", „Camera Notarilor Publici Bucureşti", „Camera Notarilor Publici Alba Iulia", „Baroul Alba", „U.D.M.R.".
În motivare, reclamantul a arătat că prin sentinţele nr. 31/A/2002, a Judecătoriei Deva şi nr. 5534/2002, a Judecătoriei Alba Iulia, definitive şi irevocabile, Asociaţiile B.P. Deva şi F.P. Alba Iulia, al căror preşedinte este, au fost abilitate să înfiinţeze barouri şi notariate, motiv pentru care a solicitat Ministerului Justiţiei, eliberarea dovezilor privind disponibilitatea denumirilor „Baroul Hunedoara" şi „U.A.R.".
Denumirile au fost eliberate de către autoritatea publică menţionată, prin adresele nr. 15676 din 23 octombrie 2002 şi nr. 15677 din 23 octombrie 2002. Ulterior, la solicitarea de a se elibera alte dovezi referitoare la disponibilitatea denumirilor „Baroul Bucureşti", „Camera Notarilor Publici Bucureşti", „Camera Notarilor Publici Alba Iulia", „Baroul Alba", „Uniunea Democrată a Maghiarilor din România" şi „Uniunea Democrată Maghiară din România", prin adresele nr. 431/22 din 28 octombrie 2002, nr. 431/22 din 14 noiembrie 2002 şi nr. 2282/CIA din 19 noiembrie 2002, Ministerul Justiţiei nu a acordat aceste disponibilităţi de denumiri şi a retras denumirile anterior acordate, fără a se indica temeiul de drept al acestor măsuri.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 21 din 5 februarie 2003, a respins acţiunea, precum şi cererea de suspendare.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere al acţiunii, instanţa a reţinut că soluţia se impune, în raport cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la acea dată şi cu împrejurarea că pârâţii au făcut dovada că au răspuns reclamantului, prin adresele criticate, pentru ilegalitate, de către acesta, neputându-se pretinde autorităţii publice, să răspundă petentului în sensul dorit de acesta.
Referitor la ultimele două capete de cerere, aceeaşi instanţă a reţinut că denumirile solicitate de reclamant sunt consacrate şi acordate prin legi speciale, unor instituţii determinate, constituind forme de organizare şi funcţionare a unor profesii, a căror utilizare este interzisă, potrivit art. 6 alin. (5) din OG nr. 26/2000, în denumirea asociaţiilor, Ministerul Justiţiei fiind legal îndreptăţit să refuze eliberarea dovezii disponibilităţii denumirii sau să le retragă.
Cu privire la cererea de suspendare, s-a considerat că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 29/1990.
Împotriva sentinţei, în termen legal a declarat recurs, reclamantul B.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând casarea hotărârii atacate şi, după rejudecare, admiterea acţiunii sale, astfel cum a fost formulată.
Recurentul a susţinut în esenţă, că: - sentinţa atacată se bazează pe două texte legale intrate în vigoare ulterior emiterii actelor în cauză; - nu i s-au comunicat întâmpinarea şi răspunsul la interogatoriul formulat de pârât; - pricina s-a judecat la al doilea termen, în lipsa sa, cu toate că, în scris, solicitase amânarea judecăţii şi nu i-a fost adusă la cunoştinţă, nici amânarea pronunţării sentinţei, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la apărare; - invocându-se texte legale care nu erau în vigoare, instanţa de fond a considerat corectă măsura retragerii adreselor pârâtului, deşi acesta a invocat pentru acea măsură, propria-i culpă.
Analizând criticile formulate, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
Nu se poate susţine că prin respingerea cererii de amânare a judecăţii, recurentului-reclamant i-a fost încălcat dreptul la apărare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 156 C. proc. civ.:
„Instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată".
Având în vedere că, prin cererea formulată, reclamantul invoca doar imposibilitatea de prezentare, fără a arăta motivele şi fără a dovedi existenţa lor, instanţa a făcut corect aplicarea prevederilor mai sus citate.
Mai mult decât atât, pentru a nu-i încălca dreptul la apărare, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 29 ianuarie 2003, prima instanţă a dispus amânarea pronunţării sentinţei.
Înăuntrul acestui termen, recurentul-reclamant avea posibilitatea consultării actelor dosarului (inclusiv a întâmpinării şi răspunsului la interogatoriu depuse de pârât), precum şi depunerii de concluzii scrise, aşa cum permit dispoziţiile art. 146 şi ale art. 156 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa nu avea obligaţia să comunice părţilor, încheierea de amânare a pronunţării, neexistând nici o dispoziţie legală în acest sens.
Pe de altă parte, recurentul-reclamant avea, potrivit prevederilor art. 129 alin. (1) teza I C. proc. civ., îndatorirea, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.
Soluţia primei instanţe este corectă şi în ceea ce priveşte fondul cauzei.
În conformitate cu dispoziţiile Decretului nr. 31/1954, privitor la persoane fizice şi juridice, act normativ care reprezintă dreptul comun în materie, orice persoană juridică se identifică sau se individualizează prin denumire şi sediu, acestea constituind drepturi personale nepatrimoniale ale subiectului colectiv de drept civil.
Posibilitatea de a folosi o denumire legal stabilită aparţine doar persoanei juridice care este îndrituită să se individualizeze în activitatea sa, prin indicarea denumirii sale.
În ceea ce priveşte situaţia dedusă judecăţii, în mod corect a reţinut instanţa de fond, că denumirile solicitate de către recurentul-reclamant sunt consacrate prin lege şi acordate unor instituţii determinate, constituind forme de organizare şi funcţionare ale unor profesii.
Situaţia este valabilă, atât în ceea ce priveşte constituirea, organizarea şi funcţionarea activităţii notariale şi a denumirii specifice, care sunt reglementate de Legea nr. 36/1995, cât şi referitor la denumirea de „barou", cu privire la care textul art. 57 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, republicată, prevede că „nici un barou nu poate funcţiona în afara uniunii".
Faptul că în considerentele sentinţei, instanţa fondului a indicat ca argumente de drept, şi două texte legale care au intrat în vigoare ulterior, nu poate determina admiterea recursului, atâta vreme, cât soluţia este, în raport cu temeiurile de fapt şi celelalte temeiuri de drept reţinute, legală şi temeinică.
De altfel, prin Decizia nr. 688 din 20 decembrie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi (4) din OG nr. 26/2000. cu privire la asociaţii şi fundaţii şi ale art. 49 alin. (1) teza I şi art. 57 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată în timpul judecăţii recursului de către recurentul-reclamant B.P.
Referitor la ultima critică formulată de recurentul-reclamant, potrivit căreia instanţa de fond nu a cenzurat măsura retragerii primelor adrese emise de către intimatul-pârât, cu toate că acesta şi-a invocat propria greşeală, trebuie precizat că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., indicate de recurent.
Pe de o parte, pentru că textul indicat se referă la neregularităţile actelor de procedură, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pe de altă parte, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale în materia contenciosului administrativ, prezentul litigiu având această natură.
Or, în dreptul administrativ, revocarea are valoarea unui principiu unanim admis, fundamental şi desemnează operaţiunea prin intermediul căreia autoritatea emitentă sau cea ierarhic superioară procedează la scoaterea din vigoare a unui act administrativ, pentru considerente de ilegalitate sau inoportunitate, anterioare, concomitente sau posterioare emiterii actului.
Prin urmare, prin revenirea asupra măsurii dispuse prin adresele nr. 15676 din 23 octombrie 2002 şi nr. 15677 din 23 octombrie 2002, Ministerul Justiţiei nu a încălcat nici o dispoziţie legală şi nici un principiu de drept administrativ.
Faţă de toate cele expuse, se constată că instanţa de fond a dat o corectă dezlegare pricinii deduse judecăţii, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică şi, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinţei civile nr. 21 din 5 februarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 847/2006. Contencios. Contestaţie la... | ICCJ. Decizia nr. 864/2006. Contencios → |
|---|
