ICCJ. Decizia nr. 927/2006. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 927/2006
Dosar nr. 181/1/2006
Şedinţa publică din 21 martie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 766 din 21 noiembrie 2005, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 635/2002, în ceea ce priveşte dispoziţiile acestuia de aprobare a pct. I.3 al Precizărilor referitoare la aplicarea Convenţiilor sau acordurilor de evitare a dublei impuneri încheiete de România, cu alte state, precum şi a HG nr. 44/2004, în ceea ce priveşte dispoziţiile acestei, de aprobare a pct. 12 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a Codului fiscal, referitoare la Titlul V, Cap. I al acestui cod, respectiv la impozitul pe veniturile obţinute din România, de nerezidenţi, excepţie invocată de reclamanta SC S.C. SRL Gherla, în cadrul dosarului nr. 5220/2005 al Tribunalului Cluj, în contradictoriu cu Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prevederile actelor administrative a căror nelegalitate a fost invocată, nu contravin dispoziţiilor Convenţiei privind evitarea dublei impuneri, încheietă între România şi Republica Federală Germania, atât în forma anterioară, ratificată prin Decretul nr. 625/1973 (art. 10), cât şi în forma actuală, ratificată prin Legea nr. 29/2002 (art. 11), ci, dimpotrivă, prevăzând că Statul Român are dreptul de a încasa impozitul pentru veniturile realizate în România, de persoanele rezidente ale statelor partenere, dar numai la nivelul prevăzut în convenţiile încheiate cu aceste state, nu fac decât să confirme aplicarea dispoziţiilor convenţionale, în cazul în care acestea există.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, în baza art. 4 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la art. 299 şi urm. C. proc. civ., a declarat recurs, reclamanta SC S.C. SRL Gherla.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta a susţinut că actele atacate impun ca impozitul pentru veniturile menţionate să fie reţinut la sursă şi plătit în România, indiferent de opţiunea părţilor raportului juridic internaţional, ceea ce rezultă fără echivoc din formulările exprese ale actelor atacate, contrar, însă, normelor privind impozitarea veniturilor obţinute de către nerezidenţi, stabilite prin Convenţii internaţionale pentru evitarea dublei impuneri ratificate de către autorităţile competente ale Statului român.
S-a mai arătat, cu referire la cauza de faţă, că nici Ministerul Finanţelor Publice şi nici Guvernul României nu au fost abilitaţi prin Convenţiile de evitare a dublei impuneri, care sunt tratate internaţionale, să emită precizări sau norme de aplicare a acestora, actele administrative atacate având în mod evident o forţă juridică inferioară.
În fine, recurenta a precizat că în chiar ipoteza admiterii caracterului interpretativ al precizărilor şi normelor atacate, în ceea ce priveşte conţinutul Convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri, actul interpretativ trebuia, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000, să aibă o forţă juridică cel puţin egală cu actul interpretat, ceea ce în mod evident nu este cazul în speţa de faţă.
Recursul este nefondat.
Analizând criticile recurentei, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi în raport cu prevederile legale incidente, incluzând art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate şi nu pot fi primite, pentru următoarele consideraţiuni.
După cum în mod corect a stabilit şi instanţa de fond, de altfel, comparând textele legale al căror nelegalitate se pretinde, respectiv pct. 1.3 al Precizărilor referitoare la aplicarea Convenţiilor sau Acordurilor de evitare a dublei impuneri încheiate de România, cu diverse state, cu prevederile art. 10 alin. (1) şi (2) din Convenţia pentru evitarea dublei impuneri dintre România şi Republica Federală Germania, ratificată prin decretul Consiliului de Stat nr. 625/1973, se reţine că nu există nici o contradicţie şi nici un aspect de nelegalitate. Aceasta, întrucât art. 10 din Decretul nr. 625/1973 precizează că dobânzile provenind dintr-un stat contractant şi plătite unei persoane care are reşedinţa în celălalt stat contractant, pot fi impuse în acest celălalt stat, dar şi în statul din care provin, în conformitate cu legislaţia acestui din urmă stat, dar impozitul astfel stabilit nu poate depăşi 10% din suma dobânzilor, în vreme ce pct. 1.3 al Precizărilor aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 635/2002 (actul a fost abrogat de HG nr. 44/2004), referitoare la aplicarea Acordurilor de evitare a dublei impuneri, nu face decât să indice, în manieră interpretativă a termenilor şi a semnificaţiei acestora, că ori de câte ori există o Convenţie de evitare a dublei impuneri, dispoziţiile acesteia se aplică cu precădere, mai cu seamă că, de regulă, nivelul dobânzilor prevăzut, este mai redus decât cel stabilit în OG nr. 83/1998 sau prin legislaţia care reglementează impunerea unor asemenea venituri realizate de persoana fizice sau juridice române.
Din compararea textelor, nu rezultă, aşa cum a pretins recurenta, că au fost create, norme şi reglementări noi, obligatorii, în favoarea Statului român, câtă vreme posibilitatea conferită acestuia, ca stat de sursă, de a încasa impozitul pentru veniturile menţionate, este prevăzută şi în Convenţia ratificată prin decretul Consiliului de Stat nr. 625/1973.
În fine, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate şi criticile recurentei vizând nereţinerea de către instanţa de fond, a nelegalităţii HG nr. 44/2004, întrucât, pe de-o parte, Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, conţine prevederi exprese prin care Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să elaboreze norme metodologice, instrucţiuni şi ordine în aplicarea Convenţiilor de evitare a dublei impuneri, iar pe de alta, în elaborarea actului contestat au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă.
În plus, este de menţionat şi împrejurarea că noua Convenţie pentru evitarea dublei impuneri dintre România şi Republica Federală Germania, ratificată prin Legea nr. 29/2002 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004, reia şi păstrează în art. 11 alin. (1) şi (2), principiul şi norma consacrate în Convenţia anterioară, în sensul că dobânzile provenind dintr-un stat contractant şi plătite unei persoane care are reşedinţa în celălalt stat contractant, pot fi impuse în acest celălalt stat contractant, dar aceste dobânzi pot fi, de asemenea, impuse şi în statul contractant, din care provin, conform legislaţiei acestui stat, cu diferenţa că impozitul astfel stabilit nu poate depăşi 3% din suma brută a dobânzilor.
Pentru toate cele sus arătate, apreciind că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.C. SRL Gherla împotriva sentinţei civile nr. 766 din 21 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrtiv şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 909/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 933/2006. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
