ICCJ. Decizia nr. 893/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 5826/LM/2005, la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, instanța să-i oblige pe aceștia la restituirea sumei de 130.201.280 lei, reținută nelegal cu titlu de impozit pe venit, sumă ce urmează a fi reactualizată în raport cu inflația, începând cu momentul reținerii nelegale și până la restituirea efectivă și la reducerea impozitului pe venit, cu 40% în continuare.
Reclamantul precizează în motivarea acțiunii că prin Decretul Președintelui României nr. 602/2002 (M. Of. nr. 489/9.07.2002) i s-a conferit Diploma "Meritul judiciar" Clasa a II-a și în conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, beneficia și beneficiază, în continuare, de o reducere a impozitului pe venit, cu 40%, astfel că în mod nelegal i s-a reținut impozit pe salariu, neredus cu 40%.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, în soluționarea cauzei, acțiunea încadrându-se în sfera raporturilor reglementate de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală, solicitând, totodată, chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, acesta urmând a fi obligat la virarea fondurilor necesare achitării sumelor solicitate de reclamant.
Tribunalul București, secția a VIII-a, prin sentința civilă nr. 3914 din 10 octombrie 2005, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București, în temeiul art. 3 pct. 1 C. proc. civ., cu motivarea că reținerea impozitului se face în temeiul unui raport juridic fiscal, iar autoritățile administrative chemate în judecată sunt autorități publice centrale.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, înregistrând cauza sub nr. 3581/2005, a pronunțat sentința civilă nr. 2079 din 12 decembrie 2005, prin care, admițând excepția de necompetență materială a acestei instanțe, ridicată din oficiu, a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă.
Curtea a reținut că obiectul acțiunii formulate de reclamant îl constituie pretenții referitoare la drepturile salariale, iar nu un act administrativ fiscal reglementat de Codul de procedură fiscală sau un act prin care să se fi stabilit încadrarea salarială a magistratului, reglementat de dispozițiile art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002, astfel că în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., a constatat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția litigii de muncă.
Constatând conflict negativ de competență, a trimis dosarul, înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului, în temeiul art. 20 C. proc. civ.
înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că este competentă a se pronunța asupra prezentului conflict negativ de competență, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., în urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, a stabilit că este competent a se pronunța în cauză, Tribunalul București, secția litigii de muncă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din petitul acțiunii, rezultă că pretențiile reclamantului vizează sumele reținute cu titlu de impozit din drepturile salariale legale, în condițiile în care plătitorul acestor drepturi a reținut cote de impozit mai mari decât cele stabilit prin acte normative, respectiv art. 109 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, iar o astfel de reținere a generat diminuarea veniturilor cuvenite pentru munca prestată. Așa cum a stabilit și Curtea de Apel București, nu se contestă modul de stabilire al drepturilor salariale, pentru a fi aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 177/2002.
Calificarea dată de Tribunalul București, litigiului născut în acest mod, ca fiind de natură fiscală, este greșită.
în speță, nu s-a contestat un act, o decizie sau o dispoziție de impunere în sensul Codului de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003).
Natura litigiului este una de drept al muncii, chiar dacă raporturile dintre angajator și salariat nu sunt întemeiate pe un contract de muncă.
Sub acest aspect trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 295 alin. (2) C. muncii, conform cărora prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun, și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract de muncă, reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
în raport cu cele expuse și având în vedere și jurisprudența recentă a înaltei Curți de Casație și Justiție, ce s-a cristalizat în sensul prezentat, s-a constatat, deci, competența Tribunalului București, secția litigii de muncă, de soluționare a cauzei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 852/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 907/2006. Contencios → |
|---|
