ICCJ. Decizia nr. 1111/2007. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1111/2007
Dosar nr. 12312/1/2006
Şedinţa publică din 21 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 8 noiembrie 2005, reclamanta SC Z.I.R. SRL Sânnicolaul Mare a solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 168 din 28 septembrie 2005 emisă de A.N.A.F. şi a Deciziei de impunere nr. 3572/2005 întocmită de D.G.F.P. a judeţului Timiş pentru suma de 912.136 lei, reprezentând impozit pe profit, dobânzi şi penalităţi de întârziere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că nu datorează impozitul pe profit stabilit suplimentar în actele de control, prin refuzul pârâtelor de a admite la deducere cheltuielile cu transportul personalului la şi de la locul de muncă şi cheltuielile cu penalităţile achitate beneficiarilor externi în anul 2004, în baza contractelor încheiate cu aceştia.
Reclamanta a arătat că suma pentru transportul salariaţilor la şi de la locul de muncă trebuia acceptată ca deductibilă integral la calculul impozitului pe profit, pentru că nu intră în baza de calcul a impozitului pe venitul salariatului şi prin OG nr. 83/2004 s-a prevăzut expres că asemenea cheltuieli sunt deductibile nelimitat.
Referitor la penalităţile de întârziere plătite unei persoane juridice străine în baza unui contract comercial, reclamanta a susţinut că pârâtele au aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. b) alin. (1) din Legea nr. 571/2003, deşi erau incidente prevederile alin. (2) al aceluiaşi text de lege şi conform cărora, cheltuielile respective sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a pronunţat sentinţa civilă nr. 220 din 21 iunie 2006, prin care a admis acţiunea, a anulat parţial Decizia nr. 168 din 28 septembrie 2005 şi Decizia de impunere fiscală nr. 3572/2005 emise de pârâte şi a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 912.136 lei, reprezentând impozit pe profit, dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente, calculate suplimentar.
Hotărând astfel, Instanţa de Fond a reţinut că sunt deductibile cheltuielile în sumă de 2.154.902 lei efectuate în anul 2004 cu transportul salariaţilor de la şi la locul de muncă şi cheltuielile în sumă de 968.982 lei, reprezentând penalităţile achitate partenerilor externi în anul 2004 în baza unui contract comercial.
Pe baza concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, Instanţa de Fond a considerat că aceste cheltuieli sunt deductibile conform art. 21 alin. (3) lit. c) şi alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu motivarea că cheltuielile cu transportul salariaţilor sunt cheltuieli de exploatare cu deductibilitate nelimitată, fiind efectuate în scopul obţinerii de venituri, iar penalităţile de întârziere plătite partenerului italian sunt admise la deducere în baza Convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiată între România şi Italia, ratificată prin Decretul nr. 82/1977.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a judeţului Timiş, în nume propriu şi în numele A.N.A.F., solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.
În primul motiv de recurs, s-a invocat nulitatea raportului de expertiză contabilă în baza art. 208 alin. (2) C. proc. civ. şi s-a solicitat trimiterea spre rejudecare la aceeaşi Instanţă, cu motivarea că pârâţii nu au fost citaţi pentru efectuarea expertizei şi le-a fost încălcat dreptul la apărare.
Pe fondul cauzei, recurenţii au susţinut că Instanţa de Fond a interpretat şi aplicat greşit legea, considerând că nu există temei legal pentru admiterea la deducere a cheltuielilor de transport şi a penalităţilor de întârziere plătite de intimată în anul 2004. Cu privire la suma de 538.726 lei, reprezentând impozit pe profit cu accesoriile aferente, s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003, conform cărora cheltuielile cu transportul salariaţilor la şi de la locul de muncă pot fi deduse în limita unei cote de până la 2% aplicată asupra fondului de salarii. În privinţa sumei de 242.245 lei, reprezentând impozit pe profit, cu dobânzile şi penalităţile aferente, recurenţii au susţinut că Instanţa de Fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. b) din Cod Fiscal, deoarece pentru penalităţile de întârziere plătite firmei italiene în baza contractului încheiat cu intimata, nu sunt aplicabile prevederile Convenţiei bilaterale pentru evitarea dublei impuneri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Nulitatea raportului de expertiză contabilă a fost neîntemeiat invocată de recurenţi, dat fiind că la Instanţa de Fond nu s-a solicitat refacerea expertizei pentru încălcarea dispoziţiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ. şi la primul termen după depunerea raportului de expertiză, s-au depus obiecţiuni formulate numai cu privire la fondul pricinii.
De asemenea, recurenţii au susţinut neîntemeiat că le-a fost încălcat dreptul la apărare, constatându-se că şi-au exercitat drepturile procesuale şi au depus obiecţiuni la raportul de expertiză şi li s-au comunicat concluziile expertului pentru fiecare din obiectivele şi obiecţiunile încuviinţate de Instanţa de Fond.
Criticile formulate de recurenţi pe fondul cauzei sunt întemeiate, constatându-se că este nelegală şi netemeinică hotărârea de anulare parţială a actelor administrativ fiscale întocmite de recurenţii - pârâţi.
În ceea ce priveşte nerecunoaşterea la deducere a cheltuielilor cu transportul personalului la şi de la locul de muncă aferente anului 2004, recurenţii au aplicat corect dispoziţiile art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora au deductibilitate limitată şi anume, în limita unei cote de până la 2% asupra fondului de salarii, cheltuielile sociale, din care fac parte şi cheltuielile reprezentând transportul la şi de la locul de muncă al salariaţilor.
Instanţa de Fond a considerat neîntemeiat că nu sunt aplicabile în cauză aceste prevederi legale şi a dat o altă calificare juridică pentru cheltuielile de transport, fără a exista un temei legal pentru schimbarea regimului fiscal al acestora.
Astfel, cheltuielile cu transportul la şi de la locul de muncă al salariaţilor au fost prevăzute expres în art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 ca reprezentând cheltuieli sociale cu deductibilitate limitată şi în mod nelegal au fost asimilate de Instanţa de Fond cu cheltuielile de exploatare, cu deductibilitate nelimitată.
Argumentul expertului contabil că asemenea cheltuieli sunt efectuate în scopul obţinerii de venituri a fost greşit însuşit de Instanţa de Fond, întrucât nu avea relevanţă faţă de dispoziţiile legale exprese referitoare atât la încadrarea cheltuielilor de transport în categoria cheltuielilor sociale, cât şi la deductibilitatea lor limitată pentru anul 2004.
Modificarea adusă acestor dispoziţii legale prin OG nr. 83/2004, în sensul că nu mai sunt incluse în categoria cheltuielilor cu deductibilitate limitată cheltuielile de transport la şi de la locul de muncă al salariaţilor, a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2005 şi nu este aplicabilă perioadei care a făcut obiectul controlului finalizat prin actele administrative contestate în cauză.
În ceea ce priveşte cheltuielile cu penalităţile plătite de societatea intimată în baza contractului încheiat cu partenerul italian, recurenţii - pârâţi au aplicat corect dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora penalităţile sau majorările datorate în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane juridice nerezidente în România sunt cheltuieli nedeductibile.
Instanţa de Fond a considerat că aceste cheltuieli sunt deductibile conform art. 21 alin. (3) lit. b), art. 23 din Cod fiscal şi Convenţia pentru evitarea dublei impuneri încheiată între România şi Italia, deşi nici una din aceste dispoziţii legale nu a fost invocată prin acţiune şi nu reglementează situaţia penalităţilor de întârziere, sub aspectul deducerii lor la calculul impozitului pe profit.
Şi în acest caz, Instanţa de Fond a preluat fără temei concluziile expertizei contabile, fără a observa că expertul a avut în vedere regimul juridic al dobânzilor, confirmând că prevederile legale analizate nu se referă la penalităţile de întârziere datorate în baza unui contract comercial încheiat cu o persoană juridică nerezidentă.
În consecinţă, Instanţa de Fond a înlăturat neîntemeiat aplicarea dispoziţiilor legale reţinute în actele de control, deşi acestea au reglementat expres caracterul nedeductibil al cheltuielilor reprezentând penalităţi de întârziere, de natura celor plătite de intimată partenerului italian.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa hotărârea Instanţei de Fond şi pe fond, va respinge acţiunea formulată de SC Z.I.R. SRL Sânnicolaul Mare, judeţul Timiş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. a judeţului Timiş în nume propriu şi în numele şi reprezentarea A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 220 din 21 iunie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi pe fond, respinge acţiunea formulată de SC Z.I.R. SRL Sânnicolaul Mare, judeţul Timiş.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1110/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1117/2007. Contencios. Anulare acte emise de... → |
|---|
