ICCJ. Decizia nr. 1127/2007. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1127/2007
Dosar nr. 20031/2/2004
Şedinţa publică din 21 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la 16 iunie 2006, SC A.B.T.G.T.C. SA Bucureşti a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 982 din 3 mai 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, solicitând modificarea hotărârii recurate, admiterea acţiunii, anularea în parte a Deciziei nr. 196 din 30 iunie 2004 a A.N.A.F. – D.G.S.C., precum şi a procesului-verbal de control din 20 martie 2003, urmând a fi înlăturată obligaţia de plată de către societatea recurentă a sumei de 9.434.165.888 lei vechi, cu titlu de obligaţii fiscale.
În motivarea recursului, petenta a susţinut că atât procesul-verbal de control cât şi Decizia sunt nelegale în condiţiile în care s-au stabilit obligaţii bugetare cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, în speţă OG nr. 70/1994.
Sub acest aspect s-a precizat că sumele apreciate drept cheltuieli nedeductibile întrucât nu sunt aferente realizării unor venituri (241.716.584 lei – pct. 1.1 din decizie şi 191.842.793 – pct. 1.2 din decizie) nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (2) din OG nr. 70/1994 republicată.
Recurenta consideră că această interpretare este restrictivă, apreciind că deductibilitatea sau nedeductibilitatea unei cheltuieli rezultă din natura sa, în sensul că este deductibilă cheltuiala dacă prin natura sa este „capabilă" a produce venituri.
Sub acest aspect recurenta invocă dispoziţiile legale care admit ca un exerciţiu financiar să se încheie cu o pierdere fiscală, situaţie inacceptabilă dacă s-ar interpreta dispoziţiile art. 4 alin. (2) din OG nr. 70/1994 în sensul dorit de organul de control şi instanţa de fond, „că orice cheltuială ce depăşeşte veniturile realizate şi nu este făcută în scopul obţinerii de venituri, este deci nedeductibilă".
S-a mai susţinut că obligaţiile bugetare nu sunt calculate defalcat, ci pe întreg anul 2000, reţinându-se un impozit pe profit de 179.232.438 lei (proces-verbal) sumă ce include şi impozitul de 58.283.573 lei aferent sumei de 5.784.051.804 lei pe care recurenta nu a contestat-o.
S-a susţinut printr-un al II-lea motiv de recurs că nedeductibilitatea cheltuielilor reprezentând prestări servicii achiziţionate la extern, înregistrate în baza facturilor emise de societăţi comerciale nerezidente, (în condiţiile în care acestea sunt controlate în comun de acţionarul majoritar al societăţii recurente, respectiv sumele de 1.731.050.532 lei – pct. 1.3 şi 1.097.087.168 lei – pct. 1.5 din decizie) s-a datorat unei greşite aplicări a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) lit. r) din OG nr. 70/1994.
Privind acest motiv de recurs se invocă de recurentă greşeli de calcul astfel: referitor la obligaţiile bugetare rezultate din reţinerea sumei de 1.731.050.523 lei, impozitul pe profit este calculat în comun cu cel rezultat din suma de 191.842.793 lei, ca şi cel din suma de 5.784.061.804 lei, însă cu rămânerea în comun doar cu cel pentru suma de 191.842.793 lei, acestea fiind în total 120.948.865 lei.
De asemenea, s-a subliniat că în ceea ce priveşte obligaţia de plată a T.V.A., urmează a se observa că suma de 1.731.050.523 lei nu generează o astfel de plată, ca de altfel nici fondul special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului.
S-au mai evidenţiat greşeli de calcul matematice în privinţa serviciilor externe anul 2001, trimestrul III.
Printr-un al III-lea motiv de recurs, petenta invocă reţinerea sumei de 141.770.308 lei (pct. 1.4 din decizie) drept cheltuială nedeductibilă de către instanţa de fond prin greşita aplicare a art. 4 lit. m) din OG nr. 70/1994.
S-a menţionat că nu pot fi aplicate aceste dispoziţii legale în condiţiile în care cheltuielile au fost înregistrate în contabilitate şi pentru justificarea altor cheltuieli s-au depus: deconturi, chitanţa din 31 decembrie 2000, factura din 26 decembrie 2000 şi statul de salarii pe luna iunie 2000 care întrunesc condiţiile unui document justificativ, aşa cum a fost el precizat prin Legea nr. 82/1991 art. 6 alin. (1): „orice operaţiune economico – financiară se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.
S-a mai susţinut printr-un alt motiv de recurs că suma de 14.786.218.724 (pct. 1.6 din decizie) nu poate fi apreciată drept venit în condiţiile în care nu a fost încasată efectiv de societatea recurentă.
Cel care a încasat contravaloarea serviciilor susţine recurenta a fost partenerul acesteia din Turcia, respectiv A.B.T., care a şi încasat veniturile aferente, susţineri verificate de expertiza contabilă care a constatat veridicitatea
Printr-un al VI-lea motiv de recurs s-a susţinut că stabilirea unui comision de 10 % la un venit din servicii prestate în luna iulie – septembrie 2002 în sumă de 90.186.663.302 (pct. 1.7 din decizie) este nelegală, comisionul practicat de ei fiind mult mai mic.
Aceasta faţă de reţinerea instanţei de fond că stabilirea unui comision de 10 % corespunde dispoziţiilor art. 1 şi art. 6 din OG nr. 70/1997, care permit stabilirea obligaţiilor fiscale prin asimilare sau estimare (în condiţiile în care însăşi expertul a stabilit că din primul răspuns la obiecţiuni acest comision practicat de recurentă a fost de 2,26 % deci estimarea sau asimilarea se putea face exclusiv cu privire la acest procent).
În cursul soluţionării recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au depus: contractul din 28 iunie 2001 încheiat între A.B.T. cu sediul în Turcia şi J.T.I.T.A. ca beneficiar privind închirierea de către beneficiar spre operare de la Prestator a unei aeronave cu o capacitate de 104 locuri datat 26 iunie 2001 emis de A.B.T. pentru 14.108.000 dolari S.U.A., din 24 iulie 2001 pentru 5.880.000 dolari S.U.A., din 20 august 2001 pentru 12.000 dolari S.U.A., din 7 mai 2001 pentru 1.800 dolari S.U.A., acte prin care recurenta susţine că se dovedeşte că încasarea veniturilor obţinute din prestările de servicii de către partenerul din Turcia este corespunzătoare realităţii.
De altfel în cauză suplimentele de expertiză contabilă „înlătură concluziile iniţiale ale expertului" deşi la aceste concluzii iniţiale s-a oprit instanţa de fond în mod neîntemeiat.
A.N.A.F. a depus în cauză (dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului întrucât hotărârea instanţei de fond atacată în cauză este legală şi temeinică.
Din actele cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin sentinţa civilă nr. 982 din 3 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A.B.T.G.T.C. SA Bucureşti în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.G.S.C.
S-a reţinut de instanţa de fond că obligaţiile fiscale ale reclamantei au fost stabilite având în vedere documentele de evidenţă primară privind veniturile şi cheltuielile societăţii „reclamanta neavând însă întocmită şi finalizată la data respectivă, evidenţa contabilă şi balanţele de verificare".
Faţă de hotărârea atacată, de motivele de recurs formulate, se constată că recursul este întemeiat şi va fi admis conform art. 312 C. proc. civ.
Acţiunea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă privind anularea în parte a Deciziei nr. 196 din 30 iunie 2000 emisă de intimata-pârâtă şi procesul-verbal de control din 30 februarie 2003. Contestarea iniţială a recurentei-reclamante ce a solicitat exonerarea sa de plată în ceea ce priveşte suma de 9.434.165.888 lei ROL a fost admisă în parte de organele fiscale.
Aşa cum rezultă din însăşi hotărârea atacată, soluţionarea cauzei s-a produs în condiţiile în care, „nu era întocmită şi finalizată evidenţa contabilă şi balanţele de verificare", s-au depus acte (inclusiv în recurs) ce privesc cauza şi care nu au fost verificate.
De altfel se constată că sunt concluzii contradictorii între forma iniţială a expertizei şi cele ce rezultă din răspunsul ulterior la obiecţiuni, iar instanţa a preluat fragmentar anumite concluzii din expertiză respingându-le pe altele.
Este de observat sub aspectul incompletei stabiliri a situaţiei de fapt că însăşi instanţa de fond în hotărârea atacată precizează că facturile emise de A.B.T., trebuiau a fi depuse pentru verificare, deci se vede clar neadministrarea tuturor probelor necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt. În acelaşi timp instanţa susţine că „aceste facturi au fost emise către alte societăţi de turism din România" deşi ele nefiind prezentate nu se putea concluziona cu privire la persoanele către care au fost emise.
Această clarificare a situaţiei se impune cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă a susţinut tot timpul că nu are datorii către buget „nefiind venituri încasate de ea".
În privinţa comisionului de 10 % reţinut de instanţă ca bază de calcul pentru recurenta-reclamantă pentru datoriile fiscale este în contradicţie cu cel stabilit de expertiză, diferenţa fiind mare de la 10 % la 2,26 %. În privinţa comisionului de 2,26 % instanţa a tranşat problema în sensul că recurenta-reclamantă „nu a prezentat documente" în condiţiile în care prin fraza de la aceeaşi instanţă reţine că „nu fuseseră finalizate documentele" în momentul soluţionării cauzei, iar expertul a precizat că societatea comercială a practicat comisionul de 2,26 %.
Fiind de esenţă pentru sistemul fiscal ca fiecare contribuabil să plătească ceea ce este legal, deplin stabilit în raport cu situaţia de fapt, astfel încât bugetul de stat să nu fie văduvit de ceea ce i se cuvine potrivit legii dar nici ca cel ce contestă impunerea unor datorii fiscale să nu plătească decât ceea ce datorează, urmează a se admite recursul declarat şi printr-o expertiză contabilă să se stabilească corect şi deplin datoriile fiscale ale recurentei-reclamante faţă de bugetul de stat.
Se va avea în vedere toate actele depuse de recurenta-reclamantă astfel încât calcularea sumei datorate să fie în raport de stabilirea deplină a situaţiei de fapt.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.B.T.G.T.C. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 82 din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1124/2007. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 1168/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
