ICCJ. Decizia nr. 1173/2007. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1173/2007
Dosar nr. 3177/35/2006
Şedinţa publică din 23 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 1179/CA/2006, pârâţii U.O., M.T. şi M.T.T. au invocat excepţia de nelegalitate a art. 1 alin. (3) din HG nr. 455/1990 privind unele masuri pentru personalul didactic din învăţământul superior de medicina si farmacie.
Prin încheierea nr. 273/ CA din 19 octombrie 2006, Tribunalul Bihor a dispus, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului la Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate invocate.
Prin sentinţa civilă nr. 192/ CA din 20 noiembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de nelegalitate invocată şi a constatat nelegalitatea prevederilor art. 1 alin. (3) din HG nr. 455/1990.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, aspectele ce vor fi arătate în continuare.
Curtea de apel a reţinut că legalitatea art. 1 alin. (3) din HG nr. 455/1990 se verifică în raport cu legislaţia în vigoare la data adoptării, întrucât actele administrative se emit în baza legilor existente la momentul respectiv şi îşi păstrează valabilitatea atâta timp cât sunt în vigoare legile în baza cărora au fost emise.
În speţă, instanţa de fond a constatat că prevederile contestate nu exclud posibilitatea ca personalul didactic medical şi farmaceutic să îndeplinească funcţii de conducere atât în învăţământ cât şi în reţeaua de asistenţă medicală, dar prevăd obligaţia de a opta pentru o singură indemnizaţie de conducere, fără a exista astfel posibilitatea retribuirii pentru ambele funcţii.
În raport cu reglementările în vigoare la data adoptării HG nr. 455/1990, Curtea de apel a reţinut că prevederile art. 1 alin. (3) din hotărâre contravin dispoziţiilor în vigoare la momentul respectiv, şi anume art. 18 din Constituţia Republicii Socialiste României din 1965, art. 19 lit. b) şi art. 82 alin. (2) din Legea nr. 10/1972 Codul muncii şi prevederilor Legii nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii, în preambulul căreia se prevedea că „în toate domeniile de activitate, fiecare om al muncii este retribuit în raport de cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii sale, conform principiului: retribuţie egală pentru muncă egală".
În consecinţă, Curtea de apel a concluzionat că dispoziţiile contestate interzic retribuirea unei munci prestate în raport cu cantitatea, calitatea şi importanţa socială a acestei munci şi că, dacă personalului din reţeaua de asistenţă medicală i s-a recunoscut dreptul de a desfăşura activitate didactică şi să îndeplinească funcţii de conducere atât în învăţământ cât şi în sistemul de asistenţă medicală, această muncă trebuie retribuită în baza dispoziţiilor legale, neputându-se limita acest drept printr-o Hotărâre a Guvernului.
Împotriva sentinţei civile nr. 192/ CA din 20 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Guvernul României.
Recurenta critică soluţia instanţei de fond în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât sau încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel Guvernul României a solicitat să-i fie comunicată excepţia de nelegalitate formulată de reclamanţi, cerere respinsă cu încălcarea dreptului la apărare.
Instanţa a pronunţat o hotărâre prin interpretarea greşită a unor dispoziţii legale dar şi cu aplicarea unor norme legale care nu au incidenţă în cauză, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Asupra excepţiei de nelegalitate formulată de reclamanţi în recurs se invocă excepţia tardivităţii, întrucât priveşte un act administrativ adoptat sau emis înaintea intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Recurenta considera că excepţia de nelegalitate a prevederilor alin. (3) din articolul unic al HG nr. 455/1990 este inadmisibilă, controlul de legalitate prevăzut de Legea nr. 554/2004 putând fi exercitat de instanţele de contencios administrativ numai cu privire la actele administrative ulterioare intrării în vigoare a acestei legii organice.
Intimaţii prin întâmpinare au solicitat respingerea recursului menţinerea hotărârii instanţei de fond care a constatat nelegalitatea actului administrativ în raport de prevederile Codului muncii în vigoare la acea dată, a Legii nr. 57/1974.
Recursul este fondat.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate se constată că este nefondată.
HG nr. 455/1990 reglementează unele măsuri pentru personalul didactic din învăţământul superior de medicină şi farmacie, iar alin. (3) a cărui nelegalitate s-a invocat are următorul cuprins „Personalul didactic medical şi farmaceutic care îndeplineşte funcţii de conducere în învăţământ şi în reţeaua de asistenţă medicală va opta pentru o singură indemnizaţie de conducere".
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2001 legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetat oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Întrucât Legea nu face nici o distincţie, pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate atât actele administrative unilaterale individuale, cât şi actele administrative unilaterale normative.
În cazul actului unilateral individual, prevederea menţionată a fost interpretată în sensul că excepţia de nelegalitate este admisibilă numai pentru actele emise sau adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, din considerente rezultate din aplicarea principiului stabilităţii raporturilor juridice şi din interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a legii.
Aceste argumente nu pot fi însă reţinute şi în cazul actelor administrative unilaterale cu caracter normativ, care pot fi supuse oricând controlului de legalitate, nu numai pe calea excepţiei de nelegalitate, ci şi pe calea acţiunii directe, conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, nu poate fi reţinut motivul de recurs privind inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate privind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, respectiv HG nr. 455/1990, privind unele măsuri pentru personalul didactic din învăţământul superior de medicină şi farmacie.
Critica privind nelegalitatea hotărârii atacate pentru nesocotirea formelor de procedură nu poate fi de asemeni reţinută.
Asupra excepţiei de nelegalitate instanţa de contencios administrativ are obligaţia să se pronunţe în procedură de urgenţă în şedinţa publică, cu citarea părţilor.
Instanţa de fond pentru judecarea cauzei cu celeritate şi în procedura de urgenţă, a respectat formele de procedură respectiv a efectuat citarea părţilor, iar încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cuprinde motivele excepţiei de nelegalitate prin prisma actelor normative apreciate ca încălcate de reclamanţi.
Mai mult din conceptul de citare rezultată că s-au înserat toate datele în baza cărora Guvernul României să îşi formuleze apărările.
Criticile de netemeinicie şi nelegalitate invocate de recurentă sunt fondate în privinţa soluţionării excepţiei de nelegalitate cu care a fost sesizată Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ.
Din expunerea de motive care însoţeşte proiectul de act administrativ se constată care au fost condiţiile în care s-a adoptat HG nr. 455/1990, precum şi faptul că aceasta a fost un progres în acordarea drepturilor salariale pentru personalul didactic din învăţământul superior de medicină şi familie.
Prin HG nr. 455/1990 se reglementa activitatea de învăţământ superior de medicină şi farmacie în spitale clinici, instituţii de cercetare ştiinţifică şi medicală, institute şi centre medicale, iar catedrele şi disciplinele funcţionau în aceste unităţi.
În expunerea de motive sa reţinut necesitatea adoptării acestui act administrativ întrucât până în anul 1974, când a fost adoptată Legea nr. 57 privind salarizarea personalului după cantitatea şi calitatea muncii, personalul didactic primea pentru activitatea medicală o indemnizaţie clinică, iar cei care îndeplineau şi o funcţie de conducere medicală primeau şi o indemnizaţie de conducere.
În cazul în care acelaşi cadru didactic avea şi o funcţie de conducere didactică primea o singură indemnizaţie de conducere.
Legea nr. 57/1974 a desfiinţat indemnizaţia clinică, iar indemnizaţia de conducere nu a mai fost prevăzută.
S-a constatat că modul de salarizare prevăzut de Legea nr. 157/1974 prin art. 153 şi anexa nr. 12 din Decretul nr. 100/1979 ce reglementa salarizarea gărzilor în spitale, nu mai era corespunzător deoarece cadrele didactice înlocuiau practic medicii din unităţile sanitare.
În baza acestor motive s-a propus şi adoptat prin HG atacată reînfiinţarea indemnizaţiei clinice şi posibilitatea acordării indemnizaţiei de conducere pentru cadrele didactice din institutele de medicină şi familie care lucrau nemijlocit în asistenţa medicală.
În aceste condiţii nu se poate susţine întemeiat că dispoziţiile actului administrativ sunt nelegale şi creează o discriminare între salariaţii care, în condiţiile munci egale cantitativ şi calitativ ar beneficia de drepturi salariale diferite.
Reţinând că dispoziţiile actului administrativ individual cu caracter normativ privit în ansamblu nu contraveneau dispoziţiilor legale în vigoare la data adoptării sale, fiind un progres prin acordarea unor drepturi salariale respectiv reînfiinţarea indemnizaţiei clinice şi posibilitatea acordării indemnizaţiei de conducere desfiinţate sau nereglementate prin Legea nr. 57/1974, Curtea apreciază că excepţia de nelegalitate invocată este nefondată.
În consecinţă, constatând că instanţa de fond a reţinut greşit încălcarea prevederilor art. 18 Constituţia R.S.R. din 1965 şi Legea nr. 10/1972, Curtea a admis recursul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificând sentinţa atacată, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a HG nr. 455/1990 alin. (3), potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 192/ CA din 20 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge excepţia de nelegalitate a prevederilor alin. (3) al art. 1 din HG nr. 455/1990.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1168/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1180/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
