ICCJ. Decizia nr. 1286/2007. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1286/2007
Dosar nr. 1428/2/2006
Şedinţa publică din 28 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1428/2/2006, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul I.A.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului, ca, prin sentinţa ce va pronunţa, instanţa să-l oblige la eliberarea acordului pentru folosirea în continuare în denumirea societăţii, a cuvintelor „institut" şi „academic", în conformitate cu dispoziţiile OUG nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite.
Reclamantul, în motivarea acţiunii, a susţinut că a solicitat acordul autorităţii pârâte, cu adresa nr. 5366 din 17 decembrie 2005, în termenul legal, dar până la data formulării acţiunii - 27 ianuarie 2006 nu a primit nici un răspuns, astfel că a intervenit acordul tacit.
Pârâtul Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului a depus întâmpinare, invocând excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu acţiunea ce a format obiectul dosarului cu nr. 1653/2004, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1680 din 8 septembrie 2004, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, pe considerentul că nu sunt îndeplinite condiţiile aprobării tacite, referitor la a doua cerere cu acelaşi obiect din 17 decembrie 2005, precizând că în mod corect a fost clasată conform art. 10 din OG nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
În şedinţa publică din 2 noiembrie 2006, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 26/1990, aprobată cu modificări prin Legea nr. 519/2004, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi (4) din OG nr. 72/2004.
S-au administrat probatorii cu acte şi, în urma analizării acestora, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2719 din 2 noiembrie 2006, prin care a respins, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cât şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât şi, totodată, soluţionând pe fond cauza, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de reclamant, este neîntemeiată, în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, aceasta neavând legătură cu obiectul cauzei şi nefiind determinantă în soluţionarea acţiunii, pe această excepţie Curtea Constituţională pronunţându-se în alte cauze similare.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, de asemenea, a fost apreciată de instanţa de fond, ca neîntemeiată, în cauză nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., privind identitatea de părţi, obiect şi cauză în raport cu sentinţa civilă nr. 1680 din 8 septembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, în dosarul nr. 1653/2004.
Pe fondul cauzei, s-a considerat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de OUG nr. 27/2003, cererea înregistrată la data de 17 decembrie 2005 şi faţă de care reclamantul solicită a se constata că a intervenit aprobarea tacită cu privire la acordul autorităţii pentru utilizarea actualei denumiri de „institut" şi „academic", fiind ulterioară celei din 4 iunie 2005, care are un conţinut identic şi la care reclamantul a primit răspuns - adresa din 23 iulie 2004, răspuns ce a fost contestat, formând obiectul dosarului nr. 1653/2004, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1680/2004.
În mod legal reţine instanţa de fond, a doua cerere formulată la 17 decembrie 2005 care are acelaşi obiect, respectiv acordul pentru folosirea denumirii, a fost clasată în baza art. 10 din OG nr. 27/2002, autoritatea pârâtă nefiind obligată să comunice răspuns la o nouă petiţie având acelaşi conţinut.
Pe fondul cererii de acordare a avizului pentru folosirea cuvintelor de „institut" şi „academic" în denumirea firmei, reclamantul nu are un drept recunoscut de lege vătămat în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, deoarece acesta este o societate comercială înregistrată ca atare în Registrul Comerţului, care nu poate utiliza aceşti termeni în denumirea societăţii, pentru că s-ar crea confuzie cu instituţiile publice care desfăşoară activităţi culturale şi de instruire.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recurs, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând, în esenţă, ca un prim motiv de recurs, faptul că în mod eronat prima instanţă a unit excepţia de neconstituţionalitate cu fondul, excepţia fiind respinsă, încălcându-se, astfel, dispoziţiile legale privind formele de procedură şi fiind lipsit de posibilitatea de a o ataca separat cu recurs.
Pe fondul cauzei, se critică soluţia dată, întrucât în mod greşit s-a constatat că cererea din 4 iunie 2005 este aceeaşi cu cea din 17 decembrie 2005, având acelaşi obiect, motivând instanţa de fond că în mod corect a fost clasată de Guvern în baza art. 10 din OG nr. 27/2002, când în fapt aceeaşi instanţă a reţinut că nu este identitate de obiect, neexistând autoritate de lucru judecat.
Greşit, susţine recurentul, s-a reţinut şi faptul că reclamantul nu ar avea un drept recunoscut de lege vătămat în sensul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 544/2004, fără a se observa că din anul 1991, acesta a obţinut dreptul de a utiliza cele două cuvinte în titulatura firmei prin sentinţă civilă definitivă şi irevocabilă, înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte îl va admite, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din cuprinsul sentinţei recurate, rezultă că recurentul-reclamant, înainte de a pune concluzii pe fondul cauzei, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (4) din OG nr. 72/2004, de modificare a art. 39 din Legea nr. 26/1990, aprobată cu modificări prin Legea nr. 519/2004, socotind că de constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestui text de lege depinde modul de soluţionare a fondului cauzei.
Prin sentinţa civilă atacată cu recurs, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a rezolvat cauza pe fondul ei.
Soluţionând cererea reclamantului-recurent, de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate invocată odată cu fondul cauzei, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, în condiţiile în care rezolvarea dată a fost aceea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instituie calea de atac a recursului împotriva încheierilor prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a se decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei de judecată „în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".
Aşadar, până la soluţionarea irevocabilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale (în cazul în care aceasta a fost respinsă la fond), instanţa fondului nu poate soluţiona cauza pe fondul ei.
În plus, trebuie dată eficienţa textului de lege sus-menţionat - art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, care se referă în mod expres la încheierile prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi împotriva cărora exista calea de atac a recursului.
Deci, instanţa de fond, avea obligaţia legală de a pronunţa mai întâi o încheiere, prin care să arate considerentele pentru care a procedat la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, temeinicia şi legalitatea acesteia fiind supusă controlului judiciar la instanţa imediat superioară.
Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate este de fapt un incident procedural, acesta urmând a fi dezbătut în contradictoriu cu toate părţile din proces.
Or, prima instanţă avea obligaţia să ceară recurentului-reclamant (care a invocat oral excepţia) să-şi motiveze în scris excepţia de neconstituţionalitate, aceasta urmând a fi comunicată părţii adverse pentru a-şi exprima punctul său de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale.
Trecând la soluţionarea pe fond a cauzei, concomitent cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cerere ce a fost respinsă, prima instanţă a încălcat grav formele de procedură şi dispoziţiile legale în materie, prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, astfel încât soluţia pronunţată este nelegală şi netemeinică.
Ca o consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va admite, sentinţa atacată va fi casată, iar cauza trimisă, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C.I.E. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2719 din 2 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1284/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1289/2007. Contencios. Perimare. Recurs → |
|---|
