ICCJ. Decizia nr. 14/2007. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 14/2007
Dosar nr. 7048/1/2006
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 32/CA din 6 martie 2006, admiţând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins acţiunea formulată de reclamantul P.C., prin procurator P.C.I., în contradictoriu cu pârâţii SC A. SA Scânteia Iaşi, prin lichidator SC C.I. Iaşi, H.V. şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 7 martie 2005, reclamantul a învestit Judecătoria Iaşi, cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1062/1994, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale Bucureşti, pentru titularul SC A. SA Scânteia, pentru suprafaţa de 2300 mp, teren intravilan situat în comuna Mironeasa, care se suprapune pe terenul proprietatea sa, înscris în titlul de proprietate nr. 85724/1997.
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 6623 din 7 septembrie 2005, a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, la instanţa astfel învestită formându-se dosarul nr. 6381/2005.
La data de 28 octombrie 2005 s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, sub nr. 6679/2005, acţiunea reclamantului cu obiect identic formulată în contradictoriu cu aceleaşi părţi.
Avându-se în vedere identitatea de părţi, obiect şi cauză a celor două dosare, prin încheierea din 16 ianuarie 2005, s-a dispus conexarea dosarului nr. 6679/2005, la dosarul nr. 6381/2005.
Din oficiu, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii acţiunii, procedând la examinarea acesteia în condiţiile art. 137 C. proc. civ., iar pentru a reţine temeinicia acesteia, au fost avute în vedere considerentele în continuare arătate.
Astfel, art. 7 din Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea formulării unei plângeri prealabile şi de către persoana vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).
Conform art. 11 alin. (1) din aceeaşi lege, acţiunea la instanţă poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului sau a expirării termenului legal de 30 zile prevăzut pentru soluţionarea plângerii prealabile. Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste acest termen, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului, astfel cum se prevede prin art. 11 alin. (2).
Alin. (5) al aceluiaşi articol prevede expres că termenul prevăzut la alin. (1) este un termen de prescripţie, iar cel prevăzut la alin. (2) este un termen de decădere.
Aşa cum se reţine în cuprinsul sentinţei 142/2005 a Curţii de Apel Iaşi, reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa actului, încă de la 24 februarie 1999, anexându-l acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. 3720/1999 al Judecătoriei Iaşi, prin care a solicitat constatarea nulităţii parţiale a acestuia, iar în prezenta cauză nu a fost în măsură să dovedească existenţa vreunei împrejurări mai presus de voinţa sa, de natură a justifica repunerea în termen.
În opinia recurentului, prima instanţă a stabilit greşit natura actului dedus judecăţii, nesocotind prevederile Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 247/2005, titlul V art. III.1, conform cărora litigiile privind dreptul de proprietate, se judecă potrivit dreptului comun.
S-a susţinut, de asemenea, că s-a procedat în mod greşit la soluţionarea cauzei pe baza unor termene ce nu au nimic comun cu proprietatea privată, aceasta fiind imprescriptibilă, iar instanţa a evitat în mod deliberat să verifice legalitatea actului a cărui anulare s-a solicitat, bazându-şi soluţia pe o „greşeală gravă de apreciere eronată a probelor din dosar" şi pe „anularea prevederilor legale în vigoare", astfel încât şi-a depăşit atribuţiile.
Au fost invocate şi alte aspecte vizând fondul cauzei care, dată fiind modalitatea de soluţionare a acesteia în prima instanţă, nu se impune a fi evidenţiate, neputând fi examinate, reclamantul-recurent solicitând chiar şi modificarea parţială sau, schimbarea în tot a altor hotărâri judecătoreşti, pronunţate de alte instanţe în anii 1994, 1995, în materia civilă, solicitare inadmisibilă în calea de atac promovată în prezenta cauză.
Examinând actele dosarului şi criticile recurentului, prin prisma dispoziţiilor art. 304 şi 3041 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Prima instanţă a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1062 din 13 septembrie 1994.
Certificatul atacat a fost emis în cadrul procedurii speciale, reglementată de HG nr. 834/1991, de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, care funcţiona ca autoritate a administraţiei publice centrale, fiind un act administrativ supus controlului judecătoresc în condiţiile Legii nr. 554/2004, în vigoare la data sesizării instanţei.
Prin urmare, fiind competentă material în soluţionarea cauzei, conform dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 3 C. proc. civ., prima instanţă a procedat în mod obiectiv la examinarea acţiunii prin prisma dispoziţiilor respectivei legi, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. neputând fi reţinută.
Nejustificate sunt şi susţinerile recurentului, referitoare la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin această sintagmă utilizată de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând altei autorităţi constituite de stat.
Or, în cauză o atare incursiune nu s-a realizat, instanţa pronunţându-se doar asupra unei excepţii ridicate din oficiu şi examinată cu respectarea normelor procedurale, a cărei admitere a avut drept consecinţă respingerea acţiunii reclamantului.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.
Acţiunea în contencios administrativ poate fi exercitată, însă numai în condiţiile şi în termenele prevăzute de această lege, prin art. 7 alin. (3) şi art. 11, cum corect a reţinut instanţa de fond. Din această perspectivă se impune şi precizarea că, prin prisma, regimului juridic specific al nulităţilor actului administrativ, distincţia între nulitatea absolută şi cea relativă nu are nici o relevanţă practică.
Din actele dosarului a rezultat fără dubii că reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa actului şi s-a aflat în posesia lui încă de la data de 24 februarie 1999, anexându-l primei acţiuni în anulare care a fost constatată perimată prin sentinţa civilă nr. 140 din 12 septembrie 2005 a Curţii de Apel Iaşi.
Mai mult, la data de 6 decembrie 2002, reclamantul a învestit Curtea de Apel Iaşi, cu o altă acţiune în anulare a aceluiaşi act, petit ce a fost respins ca tardiv formulat prin sentinţa nr. 142 din 19 septembrie 2005, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 1340 din 19 aprilie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 14080/1/2005.
În aceste împrejurări, în mod justificat s-a reţinut temeinicia excepţiei tardivităţii a cărei incidenţă a impus soluţia de respingere a acţiunii, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii şi sub acest aspect.
În raport cu cele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva sentinţei nr. 32/CA din 6 martie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1331/2007. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 154/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
