ICCJ. Decizia nr. 1397/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1397/2007
Dosar nr. 1412/46/2005
Şedinţa publică din 6 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 63 din 5 iunie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, pronunţată în dosarul nr. 1412/46/2006, a fost admisă în parte contestaţia reclamantei SC C.G. SA, formulată în contradictoriu cu A.N. – D.G.A.M.C. şi cu M.F.P. – A.N.A.F.
A fost anulată, în parte, Decizia nr. 3/2003 şi procesul-verbal de control în privinţa majorărilor de întârziere la plata C.A.S. şi a majorărilor de întârziere la plata contribuţiei de asigurări angajator, în sensul reducerii acestor majorări la suma de 6.537.797.695 lei şi respectiv 1.903.668.099 lei.
Au fost obligaţi pârâţii la 3 milioane lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin procesul-verbal de control atacat s-a constatat că reclamanta datorează, pentru perioada controlată aprilie 2001 – februarie 2002, suma totală de 73.358.837.050 lei, reprezentând: 42.819.488 lei contribuţie la bugetul asigurărilor sociale de stat (C.A.S.); 29.244.784.366 lei majorări de întârziere C.A.S. şi 1.294.564.641 lei penalităţi de întârziere C.A.S.
A mai reţinut instanţa că acelaşi act de control stabileşte în sarcina reclamantei obligaţii bugetare în sumă de 36.514.366.387 lei, reprezentând contribuţie angajator, cu majorări de întârziere la plata acesteia de 3.031.437.775 lei şi penalităţi de întârziere aferente, precum şi contribuţie individuală cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente acesteia.
De asemenea, a constatat instanţa că actul de control a stabilit şi obligaţii la bugetul asigurărilor de şomaj în sumă de 22.986.622.308 lei, reprezentând: 8.066.000.082 lei contribuţia de 5 % a angajatorului, penalităţi de întârziere la plata acesteia de 263.584.066 lei şi majorări aferente de 14.637.038.160 lei.
A reţinut instanţa că toate obligaţiile accesorii, penalităţi şi majorări de întârziere, au fost calculate de organul de control până la 29 martie 2002, reclamanta contestând acest calcul şi invocând dispoziţiile HG nr. 858/2001, prin care a fost scutită de plata majorărilor de întârziere pentru neplata în termen a obligaţiei la bugetul asigurărilor sociale de stat, rămase în plată la 1 octombrie 2001, stabilită chiar de actul normativ prin raportare la data publicării hotărârii în M. Of., 14 septembrie 2001.
Verificând legalitatea deciziei prin care M.M.S.S. a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantei, instanţa a înlăturat susţinerea pârâtei că ar fi scutite la plată numai acele majorări stabilite printr-un act de control anterior intrării în vigoare a HG nr. 858/2001.
A considerat instanţa că atât emitentul deciziei, cât şi pârâţii actuali, prin interpretarea pe care o dau hotărârii susmenţionate, îi atribuie acesteia efecte pe care aceasta nu le-a urmărit.
A statuat instanţa că efectele HG nr. 858/2001 vizează majorările de întârziere pe care reclamanta le avea pentru neplata în termen a obligaţiilor către bugetul asigurărilor sociale de stat (C.A.S.) la 1 octombrie 2001, indiferent că acestea au fost sau nu constatate printr-un act de control anterior al organului care administrează bugetul.
Ca urmare, a stabilit instanţa că reclamanta datorează majorări de întârziere după data de 1 octombrie 2001, raportate la obligaţia principală de 42.819.488.043 lei constatată de D.G.M.S.S. la data de 31 martie 2001 şi calculate conform HG nr. 564/2000 şi HG nr. 1043/2001.
Pe baza expertizei contabile efectuate în cauză la prima rejudecare în fond, instanţa a stabilit cuantumul majorărilor datorate la 6.537.797.695 lei
În privinţa penalităţii de întârziere, a constatat instanţa că actul de control invocă drept temei de calcul OG nr. 26/2001, cu aplicare de la 1 octombrie 2001, raportat la acelaşi debit principal existent la 31 martie 2001 avut în vedere şi la calculul majorărilor.
A stabilit instanţa că data de la care trebuiau calculate penalităţile de întârziere la plata C.A.S. este chiar data stabilită de organele de control: aprilie 2001, iar nu decembrie 2001, cum a pretins reclamanta, deoarece neachitarea la scadenţă a datoriilor eşalonate a dus la pierderea eşalonării din luna aprilie 2001. Ca urmare, a apreciat instanţa că reclamanta datorează suma de 625.272.320 lei, penalităţi anteriore datei de 21 decembrie 2001.
În privinţa majorărilor de întârziere calculate pentru neachitarea în termen a contribuţiei de asigurări sociale datorate de reclamantă ca angajator, instanţa a stabilit că ele trebuiau calculate începând cu data de 1 octombrie 2001, conform HG nr. 858/2001, astfel încât cuantumul lor nu este de 3.031.437.775 lei cât a stabilit actul de control, ci de 1.903.668.099 lei, conform raportului de expertiză contabilă.
În fine, în ceea ce priveşte obligaţiile la bugetul asigurărilor pentru şomaj, instanţa a constatat că:
Prin Decizia nr. 5943 din 24 septembrie 2001 M.M.P.S. a acordat reclamantei eşalonare pentru debitul de 8.086.000.081 lei constând în contribuţie 5 % la fondul pentru plata ajutorului de şomaj, pe perioada 1 octombrie 2001 – 30 septembrie 2006 cu o perioadă de graţie de 6 luni cuprinsă între 1 octombrie 2001 – 31 martie 2002. Totodată, s-a acordat eşalonare pe 54 luni pentru suma de 12.939.284.721 lei majorări de întârziere, sub condiţia achitării de către reclamantă a tuturor contribuţiilor cuvenite la bugetele administrate de M.M.S.S. şi a dovezii că nu mai are alte obligaţii neachitate decât cele ce fac obiectul înlesnirilor la plată.
Prin procesul verbal de control, contestat în speţă, organele pârâţilor au reţinut că nu s-au respectat dispoziţiile art. 23 lit. b) din Normele metodologice pentru acordarea înlesnirilor la plată, aprobate prin O.M.M.S.S. nr. 198/2001.
Reclamanta a pierdut înlesnirea şi instanţa a constatat că în mod corect i-au fost recalculate majorările datorate de ea către bugetul asigurărilor pentru şomaj şi, de asemenea, în mod corect a fost impusă şi la plata penalităţilor.
I. Împotriva acestei sentinţe au declarat în termen recurs, înregistrat în cauza de faţă, D.G.A.M.C. şi A.N.A.F. prin mandatara D.G.F.P. Vâlcea, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
În motivarea cererii, recurentele arată că potrivit HG nr. 858/2001 „Se aprobă scutirea de la plată a majorărilor de întârziere pentru neplata în termen a obligaţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, datorate de SC C.G. SA, rămase fără în plată la data de întâi a lunii următoare publicării prezentei hotărâri în M. Of. al României, Partea I".
Din conţinutul acestui act normativ, pretind recurentele, rezultă faptul că reclamanta a fost scutită de plata majorărilor de întârziere pentru obligaţiile rămase în plată la data de 1 octombrie 2001, iar sintagma „rămasă în plată" se referă la acele obligaţii care erau evidenţiate în contabilitatea reclamantei şi declarate ca obligaţie de plată.
În speţă, consideră recurentele că sumele aflate în litigiu nu pot face obiectul acestui act normativ, întrucât acestea nu au fost evidenţiate în contabilitatea reclamantei la data publicării în M. Of. a acestui act normativ, fiind constatate ulterior prin procesul verbal de control.
Susţin recurentele că procedura de solicitare şi acordare a înlesnirilor la plată care a stat la baza emiterii HG nr. 858/2001 este reglementată de OUG nr. 43/2001 şi O.M.M.S.S. nr. 198 din 2 aprilie 2001, iar potrivit art. I alin. (1) din OUG nr. 43/2001 şi pct. 1 din O.M.M.S.S. nr. 198/2001, înlesnirile la plata creanţelor bugetare se acordă la cererea temeinic justificată a debitorilor.
Totodată, arată recurentele, pct. 8 din O.M.M.S.S. nr. 198/2001 prevede că depunerea acestor cereri este o condiţie la care nu se poate renunţa, înlesnirile la plată acordându-se numai pe baza cererii motivate a debitorului, însoţită în mod obligatoriu de documente justificative ale acestora.
Consideră recurentele că instanţa de fond a greşit interpretând că reclamanta nu datorează obligaţii bugetare reprezentând majorări de întârziere contribuţie asigurări sociale şi majorări de întârziere contribuţie asigurări sociale angajator decât după data de 1 octombrie 2001.
Arată recurentele că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut în ceea ce priveşte majorările de întârzierela C.A.S. angajator, întrucât prin contestaţia formulată reclamanta a contestat din totalul sumei de 303.143 RON (3.031.437.775 ROL) doar suma de 48.808 RON (488.088.387 ROL), soluţia instanţei de a admite în parte acest capăt de cerere şi de a diminua obligaţia bugetară de la 303.143 RON (3.031.437.775 ROL) la 190.366 RON (903.668.099 ROL) fiind nelegală.
În drept sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
II. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat în termen recurs şi reclamanta, cererea fiind legal timbrată.
1. În motivarea cererii, recurenta arată că în mod greşit instanţa a respins acţiunea pentru suma de 652.272.320 lei contestată şi reprezentând penalităţi de întârziere la debitul C.A.S., din totalul de 1.294.564.641 lei, întrucât aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză, la data de 25 iulie 2000, societatea, prin cererea din 25 iulie 2000, a solicitat Ministerului Muncii eşalonarea la plată a debitului de 53.891.821.185 lei, datorat în baza Legii nr. 49/1992, şi a majorărilor de întârziere în sumă de 96.178.394.543 lei aferente acestui debit, cerere care ne-a fost aprobată, pe o perioadă de 5 ani, cu o perioadă de graţie de 6 luni şi plata începând cu 1 ianuarie 2001, iar societatea a respectat eşalonarea, a efectuat plăţi, ultima plată fiind făcută la data de 21 noiembrie 2001.
Arată recurenta că nici instanţa prin hotărâre şi nici organul de control, prin procesul verbal, nu a ţinut cont că societatea a efectuat plata la termenul din 21 noiembrie 2001, nici că termenul următor de plată era 20 decembrie 2001, acesta fiind termenul următor de plată şi legal, conform prevederilor OG nr. 26/2001, de la care societatea îşi pierdea eşalonarea, iar penalităţile se datorau începând cu 1 ianuarie 2002.
Arată recurenta că prevederile OG nr. 26/2001, se aplică începând cu data de 1 octombrie 2001 aşa cum prevede textul de lege, şi nu cu data de 1 aprilie 2001, aşa cum greşit a statuat instanţa în considerentele hotărârii criticate.
Arată recurenta că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile OG nr. 26/2001 şi Normele de aplicare a ei (aprobate prin O. nr. 2103 din 18 octombrie 2001) care prevăd că:
- litera A „în categoria obligaţiilor bugetare cu termen de plată în anul curent se cuprind sumele datorate în contul ratelor eşalonate",
- punctul 3.1 „pentru obligaţiile bugetare neplătite la termenul de plată legal se datorează o penalitate de 0,5 % pe fiecare lună si/sau fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea aveau termen de plată", precum si dispoziţiile Ordinului nr. 198/2001 punctul 29 care precizează că: „Pierderea valabilităţii înlesnirilor la plată acordate conduce la executarea silită pentru întreaga sumă neplătită şi la obligaţia de plată a majorărilor de întârziere recalculate de la data la care termenele şi/sau condiţiile nu au fost respectate".
Susţine recurenta că prin Decizia nr. 19 din 15 mai 2002 a M.M.S.S. a fost anulat procesul-verbal de control din 2 aprilie 2002, reţinând că „referitor la penalităţile de întârziere în sumă de 1.294.564.461 lei, calculate conform OG nr. 26/2001, D.G.C.C.A.S.F.P.A.Ş., a constatat modul eronat de calcul al penalităţilor de întârziere", dar la controlul (reverificarea) dispus ulterior nu s-a ţinut cont de această decizie, calculând-se penalităţile de întârziere identic cu cele din primul proces-verbal.
Invocă recurenta raportul de expertiză prin care s-a constatat corect că pierderea eşalonării a avut loc la data de 20 decembrie 2001, ca dată a următorului termen de plată, iar penalităţile se datorează începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea aveau termen de plată şi anume 1 ianuarie 2002 şi a calculat corect aceste penalităţi, începând cu această din urmă dată, suma fiind 428.194.880 lei.
2. Al doilea motiv de recurs vizează majorările şi penalităţile de întârziere calculate la contribuţia de 5 % la fondul de şomaj a angajatorului, în sumă de 8.134.322.969 lei şi respectiv 263.584.066 lei.
Arată recurenta că prin Decizia nr. 5943 din 24 septembrie 2001, M.M.S.S. a acordat societăţii noastre eşalonarea debitului la contribuţia de 5 % fond şomaj în sumă de 8.086.000.081 lei, aferentă perioadei până la data de 31 martie 2001 pe o perioadă de 60 de luni cu o perioadă de graţie de 6 luni şi scutirea de majorări de întârziere în sumă de 12.939.284.721 lei, lunar, pe măsura achitării ratelor eşalonate şi că, în termenul de 20 de zile de la primirea deciziei, organele de control din cadrul A.J.O.F.M. Vâlcea au încheiat procesul verbal de control din 9 octombrie 2001, care face dovada că societatea nu avea alte obligaţii neachitate.
Susţine recurenta că prin acest proces-verbal s-au calculat majorările datorate pe perioada eşalonării (0,1 %), achitate de la termenele prevăzute în anexa 3 la acest act şi în cadrul perioadei de graţie, precum şi contribuţia de 5 % pentru perioada aprilie – august 2001 în suma de 1.260.243.997 lei şi majorări de întârziere în sumă de 146.670.506 lei, sume pe care organul de control a stabilit a fi virate în perioada de graţie (6 luni) începând cu data de 1 octombrie 2001, în rate egale, respectiv 210.040.666 lei debit şi 24.445.084 lei majorări, sume care au fost achitate în această perioadă, aşa cum s-a stabilit prin acest proces-verbal.
Susţine, de asemenea, recurenta că debitul stabilit prin graficul de eşalonare, a fost achitat până la data de 12 septembrie 2002, când A.J.O.F.M. Vâlcea prin adresa din 6 septembrie 2002, din 12 septembrie 2002, comunica următoarele: „prin HG nr. 874 din 16 august 2002, s-au modificat majorările datorate pe perioada eşalonării de la 0,1 % la 0,07 %, începând cu data de 1 septembrie 2002", întocmind un alt grafic de efectuare a plăţilor, pe care societatea l-a respectat.
Consideră astfel recurenta că a respectat termenele fixate atât pentru majorările de întârziere, cât şi pentru contribuţiile la fondul de şomaj, dovadă fiind viramentele aflate în anexa 7 a actului de control contestat, dar că organul de control a considerat în mod greşit că acele sume s-ar fi plătit în contul debitului eşalonat.
Susţine recurenta că perioada supusă controlului era aprilie 2001 – februarie 2002, astfel încât nu puteau fi calculate majorări şi penalităţi de întârziere pentru acest interval care se situa în perioada de graţie până la 1 aprilie 2002, nefiind obligată până la acest termen-limită, să facă plăţi, ci doar ulterior, conform graficului de eşalonare.
Ca urmare, consideră recurenta că organele de control au verificat o perioadă care nu făcea obiectul controlului, având în vedere că prin Decizia nr. 543 din 24 septembrie 2001 a M.M.S.S. s-a aprobat eşalonarea debitului la şomaj, pe perioada 1 octombrie 2001 – 30 septembrie 2006, cu o perioadă de graţie de 6 luni, astfel încât plăţile trebuiau efectuate după 1 aprilie 2002.
Invocă recurenta contradicţia dintre constatările procesului-verbal de control din 2 aprilie 2002 şi cel din 29 noiembrie 2002, contestat acum, în ceea ce priveşte majorările şi penalităţile de întârziere la contribuţia pentru şomaj, întrucât primul act nu a constatat vreo încălcare a deciziei de eşalonare şi nu a calculat majorări şi penalităţi de întârziere, în timp ce al doilea act calculează majorări şi penalităţi menţionând că în primul proces-verbal condiţiile nu sunt în conformitate cu punctul 28 din Ordinul nr. 198/2001.
3. În fine, consideră recurenta că instanţa a respins în mod greşit acţiunea cu privire la penalităţile de întârziere calculate la fondul de şomaj, în sumă de 263.584.066 lei, întrucât ele nu erau datorate, debitul restant de 8.086.000.081 lei fiind eşalonat, termenele de eşalonare respectate, iar debitele curente achitate şi ele la termen.
Recursurile nu se fondează, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
I. Asupra recursului pârâtelor:
1. Deşi recurentele recunosc scutirea reclamantei de plata majorărilor de întârziere pentru obligaţiile rămase în plată la 1 octombrie 2001, ele consideră că intră în regimul de scutire numai acele obligaţii evidenţiate în contabilitatea reclamantei şi declarate ca atare până la data publicării în M. Of. a HG nr. 858/2001, adică 29 septembrie 2001 şi anume cele înregistrate până la 1 aprilie 2001.
Raţionamentul pârâtelor-recurente are la bază ideea că sumele constatate ulterior, prin procesul-verbal de control din 29 noiembrie 2002, trebuiau, pentru a fi scutite la plată, să fie supuse procedurii de solicitare şi acordare a înlesnirilor prevăzute de pct. 8 din Ordinul nr. 198/2001 al M.M.S.S. şi, aprobate fiind, să fie propuse guvernului pentru elaborarea unei noi hotărâri de acordare a înlesnirilor.
Instanţa de fond a stabilit în mod corect că acest raţionament este eronat, iar problema juridică ce se pune în speţă este una de interpretare a articolului unic din HG nr. 858/2001 (M. Of. nr. 577 din 14 septembrie 2001) care are următorul conţinut: „Se aprobă scutirea de la plată a majorărilor de întârziere pentru neplata în termen a obligaţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, datorate de SC C.G. SA, judeţul Vâlcea, rămase în plată la data de întâi a lunii următoare publicării prezentei hotărâri în M. Of. al României, Partea I."
Aşadar, majorările de întârziere existente în sarcina reclamantei pentru neplata în termen a obligaţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat la data de 1 octombrie 2001 vor fi scutite, independent de existenţa sau nu a unui act de control anterior care să le fi constatat.
Această interpretare echivalează cu stabilirea unei date–limită pentru scutirea de plata majorărilor calculate pentru intervalul: de la data stabilirii obligaţiei principale, în viitor, până la data de întâi a lunii următoare celei în care a fost publicat actul de scutire.
Câtă vreme obligaţia principală a fost stabilită ca fiind în sumă de 42.819.488.043 lei calculată până la 31 martie 2001, majorările la această sumă rămase în plată la data de 1 octombrie 2001 nu pot fi decât cele calculate pentru intervalul 31 martie 2001 – 1 octombrie 2001 şi ele vor fi scutite la plata pe temeiul hotărârii de scutire, iar nu ca urmare a unui act de control anterior acestei hotărâri.
De altfel, după apariţia OUG nr. 43/2001 care a modificat art. 82 din OG nr. 11/1996, prevăzând scutiri sau reduceri de majorări de întârziere şi în conformitate cu alin. (12) din acest articol, a avut loc o verificare la societatea reclamantă, prin procesul-verbal din 4 mai 2001, stabilindu-se cuantumul obligaţiei principale C.A.S. la data de 31 martie 2001. Şi chiar dacă prin Decizia nr. 19 din 15 mai 2002 a fost anulat acest proces-verbal, dispunându-se o reverificare, cuantumul obligaţiei principale nu a fost contestat şi a rămas neschimbat şi după întocmirea procesului-verbal din 29 noiembrie 2002.
Pe de altă parte, interpretarea dată de pârâte articolului unic al HG nr. 858/2001, ar putea fi primită numai dacă acest act administrativ individual ar fi prevăzut expres cuantumul majorărilor scutite, pe baza actului de control anterior prin care au fost calculate aceste obligaţii accesorii pentru perioada până la 1 aprilie 2001.
Dar hotărârea nu prevede expres cuantumul majorărilor scutite, iar în lipsa acestuia se poate presupune – pertinent, intenţia emitentului de a stabili, în principiu, dreptul societăţii de a beneficia de scutirea majorărilor şi perioada de scutire: de la momentul întârzierii în plata obligaţiei principale până la 1 octombrie 2001.
Acest mod de a statua scutirea infirmă susţinerea pârâtelor că scutirea pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001 ar trebui să se fundamenteze pe un act de control nou, dar anterior hotărârii guvernului.
În fond, scopul unui asemenea act de scutire nu este de a stabili valoarea majorărilor scutite, ci de a oferi organelor de control, ulterior emiterii hotărârii, un reper temporal pentru calcularea corectă a majorărilor pentru perioada care nu a făcut obiectul scutirii, adică ulterior emiterii hotărârii.
O interpretare contrară ar lipsi de efectele urmărite de emitent această hotărâre al cărei scop a fost acordarea de înlesni la plata creanţelor bugetare unui mare contribuabil pentru a-i redresa situaţia financiară precară, iar nu pentru a o agrava.
2. Nu se poate reţine «plus petita» cu privire la majorările de întârziere la contribuţia datorată de angajator.
În contestaţia formulată împotriva procesului-verbal din 29 noiembrie 2002, la pct. III al acesteia, reclamanta susţine că au fost calculate greşit majorările de întârziere la C.A.S. datorat de angajator 23,33 %, conform Legii nr. 19/2000, deoarece data de la care ele sunt datorate este după 1 octombrie 2001, pe temeiul HG nr. 858/2001, iar nu după 1 aprilie 2001, cum au fost stabilite de organele de control.
Reclamanta solicită explicit reducerea majorărilor de la suma de 3.031.437.775 lei, calculată începând cu 1 aprilie 2001, la suma de 2.543.349.388 lei, calculată începând cu data de 1 octombrie 2001.
Diferenţa dintre acestea este chiar suma de 488.088.387 lei pe care contestatoarea consideră că nu o datorează.
Dar aceste majorări, indiferent de perioada pentru care s-au calculat s-au raportat la o obligaţie principală în valoare de 21.888.412.842 lei înregistrată la 1 aprilie 2001 în evidenţele societăţii, iar valoarea majorărilor datorate, stabilită de raportul de expertiză în anexa nr. 16 şi preluată ca atare de instanţă, calculată la acest debit principal, este de 1.903.668.099 lei, dar include şi perioada anterioară datei de 1 octombrie 2001, fiind calculată pentru perioada aprilie 2001 – februarie 2002, deci pe o perioadă mai mare decât cea solicitată de reclamantă.
II. Asupra recursului reclamantei.
1. Prin procesul-verbal nr. 4831 din 29 noiembrie 2002 organul de control, verificând constituirea şi virarea C.A.S. datorată până la 31 martie 2001, a stabilit că, în raport cu obligaţia principală de 42.819.488.043 lei, societatea datorează majorări de întârziere de 29.244.784.366 lei şi penalităţi de întârziere în valoare de 1.294.564.641 lei.
În contestaţia sa, reclamanta susţine că din această din urmă obligaţie suma de 652.272.320 lei nu este datorată, întrucât penalităţile au fost calculate greşit începând cu 1 aprilie 2001, în loc de 1 ianuarie 2002. Consideră reclamanta că aceasta este data de la care penalităţile se datorează ca urmare a pierderii eşalonării la data de 20 decembrie 2001.
Dar dispoziţiile pct. 3.1 din OG nr. 26/2001, invocate în sprijinul acestui termen de început la calculul penalităţilor, nu se aplică în speţă.
În realitate, prin OG nr. 26/2001 pct. 3 a fost modificat art. 131 din OG nr. 11/1996 privind executarea creanţelor.
Textul invocat de reclamantă în recurs este de fapt alin. (3) al art. 131 şi are următorul conţinut:
„Plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri bugetare, cu excepţia majorărilor de întârziere, a penalităţilor şi a amenzilor, se sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună şi/sau pentru fiecare fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea aveau termene de plată. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a majorărilor de întârziere şi/sau a penalităţilor.
Sancţiunea prevăzută la alin. (1) şi (2) se aplică de către organele competente, o singură dată pentru aceeaşi sumă reţinută şi nevirată, respectiv, nereţinută, iar aceasta nu înlătură obligaţia de plată a majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere, conform legii".
Aşadar, „penalitatea" prevăzută de acest text ca sancţiune pentru plata cu întârziere a obligaţiei principale nu se confundă cu penalităţile de întârziere stabilite prin procesul-verbal în cauză, iar aplicarea ei, potrivit frazei ultime din textul sus-citat, nu înlătură obligaţia de plată a majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere.
Pe de altă parte, Decizia nr. 19 din 15 mai 2002 a M.M.S.S., invocată de recurentă ca având autoritate de lucru judecat cu privire la suma de 1.294.564.461 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, nu poate avea acest efect juridic. Aceasta deoarece Decizia nu a statuat cu privire la nedatorarea acestor penalităţi, ci, anulând integral procesul-verbal din 2 aprilie 2002, a dispus reverificarea tuturor obligaţiilor contribuabilei, inclusiv a penalităţilor de întârziere calculate asupra obligaţiei principale de plată a C.A.S. în sumă de 42.819.488.043 lei.
Invocă recurenta şi dispoziţiile pct. 29 din O. nr. 198/2001 al M.M.S.S. de aprobare a Normelor metodologice privind procedura, criteriile şi competenţele de acordare a înlesnirilor la plată.
Dar acest text se referă la recalcularea majorărilor, în raport cu data la care termenele nu au fost respectate în cadrul înlesnirilor la plată, nefiind aplicabil pentru penalităţile de întârziere.
În raport cu aceste argumente de ordin teoretic, situaţia că expertul a calculat o sumă mai mică cu titlu de „penalizări de 0,5 %" nu este relevantă juridic, câtă vreme premisa legală de calcul este greşită.
2. Prin procesul-verbal din 29 noiembrie 2002 a fost verificată şi contribuţia angajatorului la bugetul asigurărilor pentru şomaj, de 5 %, constatându-se că obligaţia principală a fost corect stabilită la 8.086.000.082 lei şi că societatea nu a înregistrat în contabilitate majorările de întârziere în plata obligaţiei principale, în sumă de 14.637.038.160 lei şi nici penalităţile de întârziere calculate la aceeaşi obligaţie principală, în sumă de 263.584.066 lei.
Reclamantul susţine că deşi M.M.S.S., prin Decizia nr. 5943 din 24 septembrie 2001, a acordat societăţii eşalonarea sumei de 8.086.000.082 lei reprezentând şi scutirea de plata majorărilor de întârziere în sumă de 12.939.284.721 lei, ulterior, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2003, nu a analizat pe fond contestaţia sa, ci s-a mulţumit să constate că societatea nu ar fi respectat Ordinul nr. 198/2001 al M.M.S.S., constatare nereală.
Invocă recurenta, în sprijinul acestei susţineri, procesul-verbal de control al A.J.O.F.M. din 9 octombrie 2001 care nu constată neachitarea altor obligaţii ale contribuabilei.
Într-adevăr, prin procesul-verbal susmenţionat (dosar fond I) s-a stabilit că societatea datorează contribuţia de 5 % în sumă de 1.260.243.997 lei şi majorări de întârziere aferente acestei sume, în valoare de 146.670.506 lei şi că virarea lor va începe cu data de 1 octombrie 2001, dar acestea au fost calculate numai pentru perioada aprilie – august 2001.
Or, obligaţia principală şi majorările pentru contribuţia de 5 % la fondul de şomaj stabilite prin procesul-verbal din 29 noiembrie 2002 au fost calculate pentru perioada până la 31 martie 2001.
Faptul că procesul-verbal de control din 2 aprilie 2002 constată respectarea condiţiile stabilite pentru eşalonarea obligaţiile (prin procesul-verbal din 9 octombrie 2001) nu are relevanţă juridică în a dovedi că societatea nu datorează majorările stabilite prin ultimul proces-verbal, întrucât primul a fost integral anulat prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2003.
Atât procesul-verbal de verificare din 2 aprilie 2002, cât şi cel de reverificare din 29 noiembrie 2002 conţin un capitol special: „Respectarea condiţiilor de menţinere a valabilităţii înlesnirilor la plata obligaţiilor către bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetul asigurărilor pentru şomaj".
Şi este adevărat că, în vreme ce primul menţionează: „se respectă condiţiile puse în procesul-verbal încheiat cu ocazia comunicării deciziei de obţinere a înlesnirilor la fondul de şomaj", al doilea proces-verbal consemnează: „pentru C.A.S. nu au fost respectate condiţiile pct. 28 din Ordinul nr. 198/2001 (nu au fost achitate înlesnirile curente), înlesnirile au fost pierdute; s-a făcut aplicarea HG nr. 858/2001; s-a scutit suma de 80.148.494.543 lei ce reprezintă majorări eşalonate şi neachitate la data apariţiei acesteia".
Aceste consemnări diferite nu reprezintă în sine o contradicţie logică şi nu pot avea ca efect admiterea cererii recurentei cu privire la nedatorarea penalităţilor de întârziere la contribuţia de 5 % pentru şomaj, având în vedere că cele două acte au fost întocmite într-un interval de aproape 8 luni unul faţă de altul, astfel încât au existat situaţii de fapt care să ducă la constatări diferite în ultimul act.
Relevant este însă faptul că ambele procese-verbale stabilesc aceleaşi valori ale penalităţilor de întârziere în plata contribuţiei de 5 % şi în raport cu aceeaşi perioadă de referinţă 263.584.06 lei.
3. În fine, nici argumentul recurentei privind anularea primului proces-verbal prin Decizia nr. 3/2003 nu subzistă, ca motiv de autoritate de lucru judecat, întrucât Decizia a anulat actul, dar a dispus reverificarea tuturor obligaţiilor la bugetul asigurărilor sociale, inclusiv contribuţia pentru fondul de şomaj şi nu a statuat că penalităţile contestate nu ar fi fost datorate şi nu ar mai trebui să facă obiectul unui nou control.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de D.G.F.P. Vâlcea în numele A.N.A.F. din cadrul M.F.P. şi al D.G.A.F.M.C., precum şi recursul declarat de SC C.G. SA Râmnicu-Vâlcea, împotriva sentinţei civile nr. 63/ F-C din 5 iunie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1394/2007. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1401/2007. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
