ICCJ. Decizia nr. 1412/2007. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1412/2007
Dosar nr. 45617/3/2005
Şedinţa publică din 7 martie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1458 din 15 iunie 2006, a admis în parte actul de sesizare reprezentat de încheierea din 12 septembrie 2001 emis de Curtea de Conturi a României, secţia de control ulterior, faţă de pârâtul I.A.M. şi cererea de chemare în garanţie formulată de S.N. Î.F. SA, obligând pe aceasta din urmă la plata redevenţei în sumă de 4.561.242.000 lei vechi către fostul M.A.A. în prezent M.A.P.D.R., iar în solidar cu pârâtul I.A.M. şi la plata sumei de 1.231.535.340 lei vechi către acelaşi minister.
Prin aceiaşi sentinţă a fost obligat ministerul pârât să vireze la bugetul statului sumele mai sus menţionate şi a fost respins actul de sesizare faţă de acest din urmă pârât atât cu privire la contravaloarea redevenţei cât şi cu privire la majorările de întârziere aferente.
În sfârşit, instanţa de fond a dispus instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtului I.A.M. şi ale chematei în garanţie S.N. Î.F. SA, până la concurenţa sumelor reţinute în sarcina lor, respingând totodată actul de sesizare faţă de I.A.M. cu privire la despăgubirile civile în cuantum de 4.561.242.000 lei vechi.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că prin OUG nr. 23/2000, urmare a reorganizării R.A.Î.F., s-a înfiinţat S.N. Î.F. SA societate comercială pe acţiuni, cu capital de stat, funcţionând pe principiul autonomiei financiare şi sub autoritatea M.A.P.D.R.
S-a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din această ordonanţă, ministerul concesiona noii societăţii, bunuri din domeniul public al statului, expres menţionate în textul actului normativ, anexa 3, pe o perioadă de 49 de ani şi contra unei redevenţe de 0,2 % din valoarea bunurilor.
În acest context instanţa de fond a apreciat că atât M.A.P.D.R. în numele statului, cât şi S.N. Î.F. SA, le revenea obligaţia de a încheia contracte de concesiune cu privire la bunurile concesionate, contravaloarea redevenţei, de 0,2 % din valoarea acestora, urmând a fi calculată în raport cu valoarea individuală a fiecărui bun.
Instanţa de fond a calificat obiectul acestor contracte ca fiind o concesiune în interes naţional, reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 219/1998, în varianta existentă la apariţia OUG nr. 23/2000, reţinând totodată că, deşi încheiate în baza legii, fără licitaţie şi la un preţ al redevenţei prestabilit printr-un act normativ, ele îşi păstrează caracterul contractual.
Cum societatea concesionară a folosit bunurile concesionate în baza OUG nr. 23/2000, fără a vira ministerului concedent, contravaloarea redevenţei, deşi în bilanţul contabil pe anul 2000 s-a înregistrat la cheltuieli suma de 4.257.792 mii lei (vechi), instanţa a concluzionat prejudicierea bugetului de stat cu această sumă, reţinând totodată că, deşi între cele două părţi nu a existat un contract de concesiune, în baza căruia să se vireze contravaloarea redevenţei, acestea sunt în culpă pentru neîncheierea contractelor şi respectiv pentru că nu a iniţiat procedura de încheiere a acestora.
În concluzie, instanţa a reţinut obligaţia concesionarei de a plăti concedentului suma de 4.561.242.000 ROL, respingând actul de sesizare împotriva acestuia din urmă şi a pârâtului I.A.M. cu motivarea că, în ciuda culpei pentru neîncheierea contractelor, nu există legătură de cauzabilitate între această omisiune şi folosirea bunurilor concesionate către S.N. Î.F. SA.
Instanţa a reţinut în schimb obligaţia de plată, în solidar, a penalităţilor de întârziere aferente acestei sume, în sarcina S.N. Î.F. SA şi a M.A.P.D.R. invocându-se în acest sens dispoziţiile Legii nr. 72/1006 şi O.M.F. 1658/2000, de la data intrării în vigoare a OUG nr. 23/2000.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal, au declarat recurs atât pârâtul I.A.M. cât şi chemata în garanţie S.N. Î.F. SA.
Recurentul pârât a criticat sentinţa atacată invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., susţinând că, în baza principiului „accesorium sequitum principale", nu poate fi obligat să achite majorări de întârziere pentru un debit de a cărui plată a fost exonerat, constatându-se că nu a avut vreo culpă la producerea lui.
A mai susţinut de asemenea recurentul că, în speţă, nu exista obligaţia încheierii unui contract de concesiune întrucât concesionarea bunurilor aparţinând domeniului public, de către M.A.P.D.R., s-a făcut în conformitate cu prevederile OUG nr. 23/2000, dispoziţii derogatorii de la dreptul comun reprezentat de Legea nr. 219/1998 cu precizarea că, în ipoteza aplicării acestei ultime legii obligaţia de încheiere a contractelor de cesiune revenea, nu ministerului intimat, ci A.D.S.
La rândul său recurenta S.N. Î.F. SA a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în sensul:
- contrarietăţii dintre considerentele şi dispozitivul sentinţei atacate, constând în aceea că deşi, s-a reţinut în considerente, culpa concurentă a Ministerului, pentru neîncheierea contractelor de cesiune, numai chemata în garanţie a fost obligată la contravaloarea redevenţei şi a majorărilor de întârziere,
- greşitei aplicării a principiului îmbogăţirii fără justă cauză în condiţiile în care micşorarea patrimoniului domeniului public al statului s-a făcut legal, în baza unui act normativ respectiv OUG nr. 23/2000;
- greşita obligare a chematei în garanţie, în solidar cu pârâtul I.A.M., la plata redevenţei şi a majorărilor de întârziere, în condiţiile în care această obligaţie decurgea din lege, iar nerespectarea ei antrena răspunderea delictuală directă a fostului ministru şi a ministerului pe care, la acea dată, îl conducea.
Examinând actele şi lucrările dosarului, ca şi sentinţa atacată, în raport de prevederile legale incidente şi de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., precum şi în raport cu criticele formulate de recurenţi, Curtea constată că recursul declarat de pârâtul I.A.M. este fondat, urmând a respinge recursul declarat în cauza de chemata în garanţie S.N. Î.F. SA, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin OUG nr. 23/2000 s-a înfiinţat S.N. Î.F. SA, ca urmare a reorganizării R.A.Î.F.
Potrivit acestei reglementări acţiunile noii societăţi aparţineau statului, ca acţionar unic, acesta exercitându-şi drepturile, ca şi obligaţiile aferente, prin intermediul M.A.A., în prezent M.A.P.D.R. sub autoritatea căruia societatea urma să funcţioneze.
Prin acelaşi act normativ S.N. Î.F. SA, i-au fost concesionate, de către minister, în numele statului, o serie de bunuri aparţinând domeniului public al acestuia, menţionate expres în anexa 3 a ordonanţei, pe o perioadă de 49 de ani şi contra unei adeverinţe de 0,2 %, conform art. 4 din aceeaşi reglementare.
Aşadar Ordonanţa de urgenţă în baza căreia s-a făcut concesionarea nu impunea încheierea vreunui contract, fapt de altfel explicabil în condiţiile în care aşa cum s-a arătat, textul legal menţiona atât bunurile ce urmau a fi concesionate cât şi părţile, durata şi cuantumul redevenţei, cu alte cuvinte toate elementele implicate de un contract de concesiune.
Pe de altă parte, legiferând toate elementele esenţiale ale unui asemenea contract, rezultă cu evidenţă că OUG nr. 23/2000 instituia o concesiune „ope legis" derogatorie de la dispoziţiile Legii nr. 219/1998.
Mai mult decât atât, caracterul special şi derogatoriu al OUG nr. 23/2000 este dat şi de atribuirea directă a concesiunii de către M.A.P.D.R., către S.N. Î.F. SA, spre deosebire de concesionarea reglementată prin Legea nr. 219/1998 care instituie ca regulă obligativitatea concesionării prin licitaţie publică şi pe cale de excepţie, posibilitatea concesionării directe numai atunci când licitaţia nu a avut câştigător.
În concluzie, având în vedere că, prin OUG nr. 23/2000, s-a instituit o procedură de concesionare derogatorie de la dreptul comun în materie, pentru bunurile proprietatea publică a statului, menţionate expres în anexa 3 şi faţă de împrejurarea că acest act normativ nu impune obligativitatea încheierii unui contract de concesiune pentru aceste bunuri, rezultă că nu se poate reţine culpa părţilor pentru neîncheierea contractelor.
Rezultă pe de altă parte că revenea chematei în garanţie, obligaţia de plată a redevenţei pentru exploatarea terenurilor concesionate în condiţii legale, potrivit ordonanţei de urgenţă menţionată, sumele respective reprezentând venit la bugetul statului, în condiţiile în care concesionarea de către M.A.P.D.R. se făcea în numele acestuia. Pe cale de consecinţă, neexecutarea acestei obligaţii de plată în favoarea bugetului de stat, atrage în sarcina chematei în garanţie, plata penalităţilor aferente, în condiţiile în care dreptul statului de a încasa redevenţa, s-a născut la data intrării în vigoare a OUG nr. 23/2000, odată cu dreptul corelativ de folosinţă asupra bunurilor din domeniul public al statului, concesionate.
Faţă de considerentele menţionate rezultă, pe de o parte, nelegalitatea actului de sesizare faţă de recurentul – pârât I.A.M. şi implicit nelegalitatea măsurii sechestrului asigurator aplicat asupra bunurilor acestuia de către instanţa de fond, iar pe de altă parte, netemeinicia recursului declarat de recurenta chemată în garanţie, S.N. Î.F. SA.
Pe cale de consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. obligă intimatul M.A.P.D.R. şi S.N. Î.F. SA, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, către recurentul pârât I.A.M. în cuantum de 2500 lei, conform chitanţei depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de I.A.M. împotriva sentinţei civile nr. 1458 din 15 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge actul de sesizare faţă de I.A.M. şi pentru majorările de întârziere în sumă de 1.231.535.340 ROL.
Ridică sechestrul asigurator instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale recurentului I.A.M. până la concurenţa debitului de 123153,5 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge ca nefondat recursul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de chemata în garanţie S.N. Î.F. SA.
Obligă chemata în garanţie şi pârâtul M.A.P.D.R. la plata, în solidar, a sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată către pârâtul I.A.M.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2007
| ← ICCJ. Decizia nr. 1409/2007. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1414/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
