ICCJ. Decizia nr. 1400/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1400/2007
Dosar nr. 32510/2/2005
Şedinţa publică din 6 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3511/2005 la Tribunalul Bucureşti, reclamantul A.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.A.N. si U.M. Câmpia Turzii, anularea deciziei de imputare din 12 noiembrie 2004, a procesului verbal din 19 ianuarie 2005 şi a deciziei nr. 17 din 5 aprilie 2005.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că suma imputată este prescrisă din anul 2002, iar Decizia de imputare este tardiv emisă, neexistând temei legal pentru a se susţine că termenele prevăzute de art. 22 alin. (1), art. 23, art. 25 alin. (4), art. 24 alin. (1) din OG nr. 121/1998 au fost suspendate până la pronunţarea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală.
Reclamantul a mai arătat că depăşirea termenului legal pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare au drept consecinţă nulitatea deciziei de imputare, că nu a fost chemat şi ascultat de către comisia de cercetare administrativă, iar că Instrucţiunile privind răspunderea materială a militarilor şi salariaţilor civili din M.A.N., aprobate prin ordin nu au fost publicate în M. Of. al României nefiindu-i astfel opozabile.
Pe fondul cauzei, reclamantul a opinat că nu a produs nici un prejudiciu, iar că procesul verbal de cercetare administrativă nu i-a fost adus la cunoştinţă şi nu şi-a putut formula apărările în faţa comisiei de cercetare.
Totodată, reclamantul a apreciat ca fiind nelegală concluzia din procesul verbal de soluţionare a contestaţiei, potrivit căreia avea obligaţia de a face dovada nevinovăţiei, acest aspect reţinut fiind în contradicţie cu prevederile art. 25 alin. (5) din OG nr. 121/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 3387 din 8 septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin încheierea de şedinţă din 31 noiembrie 2005, Curtea a respins excepţiile lipsei de folosinţă a U.M. şi inadmisibilităţii primelor două capete de cerere, iar prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2006, Curtea a respins excepţia nulităţii deciziei de imputare pentru nerespectarea termenului de efectuare a cercetării administrative şi înregistrare a actului de cercetare, excepţia tardivităţii emiterii deciziei de imputare şi excepţia prescrierii sumei imputate.
În ce priveşte excepţia nulităţii deciziei, instanţa a reţinut, în esenţă, că termenul de 60 de zile a început să curgă de la 31 august 1999, fiind suspendat pe întreg parcursul cercetării penale, respectiv până la data de 28 septembrie 2004, dată la care P.M. a comunicat soluţia pronunţată prin Ordonanţa nr. 155/P/2003, astfel încât cercetarea administrativă a fost efectuată în termenul prevăzut de lege.
Faţă de faptul că termenul de prescripţie al emiterii deciziei a fost suspendat, instanţa a respins ca neîntemeiate şi celelalte excepţii invocate de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 821 din 5 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că potrivit Ordonanţei nr. 155/P/2003 din 4 martie 2004 P.M. de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului A.M., organul de cercetare penală aplicând măsura administrativă pe considerentul că intimatul nu a beneficiat de nici un avantaj material de pe urma săvârşirii faptei.
Aşadar, a reţinut instanţa de fond, fapta există, dar nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerată infracţiune.
Instanţa a mai reţinut că potrivit ordinului, a cărui necunoaştere reclamantul nu o poate invoca fiind obligaţia sa să cunoască toate actele cu caracter intern, când în cauză sunt degradări de bunuri, lipsuri de numerar şi acte de valori ori acte justificative nelegale, constatate în gestiuni cu ocazia inventarierilor şi controalelor, vinovăţia gestionarului este prezumată, acesta având obligaţia să facă dovada de descărcare.
Pe acest aspect, instanţa de fond a constat că reclamantul nu a răsturnat prezumţia de vinovăţie şi nu a reuşit să facă dovada de descărcare şi a reţinut, în ce priveşte susţinerea reclamantului potrivit căreia nu a fost ascultat la cercetare, că acesta a fost chemat şi ascultat conform notelor explicative anexate la procesul verbal încheiat cu această ocazie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.M., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., opinând că instanţa a respins în mod eronat excepţia tardivităţii emiterii deciziei de imputare ca urmare a prescrierii sumei imputate, precum şi excepţia nulităţii absolute a aceleiaşi decizii, pe fondul cauzei susţinând că Ordinul nu îi este opozabil, astfel încât nu se poate reţine prezumţia de vinovăţie, aceasta cu atât mai mult cu cât nu a fost chemat sau ascultat cu ocazia efectuării cercetării.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează:
În susţinerea criticilor sale vizând excepţia tardivităţii emiterii deciziei de imputare ca urmare a prescrierii sumei imputate şi excepţia nulităţii absolute a aceleiaşi decizii, recurentul reclamant a invocat prevederile art. 24 din OG nr. 121/1998, potrivit cărora răspunderea materială a militarilor poate fi stabilită numai în care cazul în care paguba a fost constatată în cel mult 3 ani de la data producerii, apreciind că termenul stipulat de această prevedere a fost depăşit în cazul de faţă, respectiv dispoziţiile art. 23 alin. (1), potrivit cărora termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de 60 de zile de la data la care comandantul unităţii a luat cunoştinţă sau a constatat producerea pagubei.
În ce priveşte aceste susţineri, Curtea reţine că paguba a fost constatată de către o echipă de audit a U.M. Cluj Napoca în timpul controlului efectuat în perioada 2-18 august 1999.
Apreciindu-se că faptele care au generat paguba ar putea intra sub incidenţa Codului Penal, procedura administrativă a fost suspendată, cazul fiind înaintat Parchetului Militar Cluj Napoca, în conformitate cu prevederile art. 44 din OG nr. 121/1998.
Prin Ordonanţa nr. 155/P/2003, comunicată la 28 septembrie 2004 potrivit prevederile art. 45 din OG nr. 121/1998, Parchetul Militar Teritorial s-a pronunţat în sensul scoaterii de sub urmărire penală a învinuitului A.M. şi aplicării unei sancţiuni cu caracter administrativ pentru faptele săvârşite.
După cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, pe parcursul efectuării cercetărilor penale, în speţă până la data de 28 septembrie 2004, termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din OG nr. 121/1998 a fost suspendat, în conformitate cu prevederile art. 126 din Instrucţiunile privind răspunderea materială a militarilor şi salariaţilor civili din M.A.N., aprobate prin Ordinul M.A.N. nr. M5/1999.
Ordinul mai sus invocat este opozabil recurentului reclamant, întrucât, în calitate de militar, acesta avea obligaţia de a-l cunoaşte şi de a-l aplica, ordinele ministrului publicându-se în B.I.A.
În plus, instrucţiunile în speţă au fost emise în temeiul art. 48 din OG nr. 121/1998, pe baza şi în executarea acestui act normativ.
Pentru considerentele arătate, Curtea apreciază că răspunderea materială a fost stabilită cu respectarea prevederilor art. 23 alin. (1), art. 24 şi art. 25 alin. (4) din OG nr. 121/1998, astfel încât în mod corect prima instanţă a respins excepţiile invocate.
În ce priveşte celelalte critici formulate de recurentul reclamant, se constată că prin Ordonanţa nr. 155/P/2003 organul de cercetare penală a dispus scoaterea învinuitului de sub cercetare penală şi aplicarea sancţiunii amenzii pentru faptele săvârşite, apreciindu-se că acesta nu a beneficiat de nici un avantaj material.
Totodată, atât prin procesul verbal de cercetare administrativă cât şi prin procesul verbal întocmit cu ocazia controlului efectuat se reţine că paguba s-a produs din neglijenţa recurentului reclamant, evidenţa operativă fiind ţinută superficial.
Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor pct. 3 şi pct. 7 din Ordinul nr. M.5/1999 reţinându-se că reclamantul nu a răsturnat prezumţia de nevinovăţie, cu atât mai mult cu cât vinovăţia acestuia rezultă şi din probatoriul administrat în cauză, iar regula înscrisă în ordinul menţionat reprezintă o aplicare a normei generale în materia răspunderii gestionarului.
Pentru considerentele arătate, se constată că instanţa a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.M. împotriva sentinţei civile nr. 821 din 5 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1279/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1403/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
