ICCJ. Decizia nr. 1515/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1515/2007
Dosar nr. 2251/35/2006
Şedinţa publică din 13 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 16 mai 2005, reclamanta D.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P.B., anularea Hotărârii nr. 11417 din 18 februarie 2005 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în mod eronat, prin hotărârea contestată, pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor prevăzute de actul normativ invocat, întrucât plecarea familiei sale din localitatea Alparea în localitatea Copăcel a avut loc anterior datei de 6 septembrie 1940, respectiv în luna martie 1940, nefăcându-se dovada persecuţiei etnice.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 213/CA/2005-PI din 5 septembrie 2005, a respins acţiunea.
Recursul declarat de D.F. împotriva sentinţei de mai sus, a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1449, din 26 aprilie 2006 hotărârea fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea suplimentării materialului probator, în sensul lămuririi neconcordanţelor privind perioada şi motivele refugiului, rezultate din declaraţiile autentice şi cele judiciare ale martorilor din dosar.
Într-un nou ciclu procesual, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 183/CA/2006-PI din 6 noiembrie 2006, a respins acţiunea.
Nemaifiind administrate dovezi noi la judecarea cauzei după casare, din culpa reclamantei, pe baza materialului probator existent, instanţa a reţinut că nu se poate stabili încadrarea acesteia în prevederile Legii nr. 189/2000, întrucât plecarea familiei s-a datorat nu persecuţiilor etnice (cum impune legea), ci războiului.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond după casare a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a depus la dosar, în probaţiune, două noi declaraţii autentice ale martorilor B.M. şi T.L., susţinând că, prin aceste acte se lămureşte situaţia de fapt invocată şi solicitând admiterea acţiunii sale.
Analizând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu probele noi administrate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu completările şi modificările ulterioare, de dispoziţiile acestei ordonanţe beneficiază persoana, cetăţean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.
Prin persoană strămutată în altă localitate, conform dispoziţiilor HG nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a OG nr. 105/1999, se înţelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".
Prin declaraţiile autentice ale martorilor B.M. şi T.L. depuse în recurs, recurenta-reclamantă a făcut dovada, în condiţiile art. 305 C. proc. civ. şi ale art. 4 din HG nr. 127/2002 că, în perioada octombrie 1940 – martie 1945, împreună cu familia, s-au refugiat din localitatea de domiciliu Alparea, în Copăcel şi Chijic, datorită persecuţiilor exercitate din motive etnice.
În consecinţă, faţă de dovezile existente la dosar, recursul se va admite, se va modifica sentinţa atacată, în sensul că se va admite acţiunea, se va anula hotărârea contestată şi va fi obligată intimata pârâtă să-i acorde reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 15 octombrie 1940 – 6 martie 1945, începând cu data de 1 februarie 2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta D.F., împotriva sentinţei civile nr. 183/CA/2006-PI din 6 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea reclamantei D.F.
Anulează Hotărârea nr. 11417 din 18 februarie 2005 emisă de C.J.P.B. şi obligă pe pârâtă să acorde reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 15 octombrie 1940 – 6 martie 1945, începând cu data de 1 februarie 2005.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2007
| ← ICCJ. Decizia nr. 1514/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1519/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
