ICCJ. Decizia nr. 1519/2007. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1519/2007
Dosar nr. 3993/59/2006
Şedinţa publică din 13 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la data de 21 iunie 2006, T.I. a chemat în judecată Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul acestei autorităţi publice, pe procurorii D.N.C., M.L., şi F.D., în calitate de persoane care au compus organul administrativ emitent al actului, solicitând:
- anularea rezoluţiei nr. 4/ CDP din 6 februarie 2006, emisă de Comisia de disciplină pentru procurori prin care s-a dispus clasarea lucrării privind memoriul formulat de reclamant, întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare;
- obligarea pârâţilor să emită actul administrativ referitor la soluţionarea aceleiaşi lucrări, prin care să propună secţiei de disciplină pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, începerea urmăririi penale împotriva procurorilor V.G. şi M.B., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad;
- obligarea pârâţilor la plata unor daune morale în valoare de 300.000 RON şi a cheltuielilor de judecată.
Reclamantul şi motivat acţiunea, arătând că a formulat cu începere de la 9 noiembrie 2004, repetate sesizări la Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la declanşarea acţiunii disciplinare fată de cei doi procurori care au anchetat moartea violentă a fiului său T.T.A., în vârstă de 20 ani, dar pârâţii s-au considerat sesizaţi numai prin memoriul din 19 ianuarie 2006.
Pe de altă parte, în cuprinsul rezoluţiei atacate s-au reţinut două motive de clasare, anume împlinirea termenului de prescripţie pentru acţiunea disciplinară şi imposibilitatea declanşării acestei acţiuni datorită nefinalizării cauzei penale având ca obiect unele infracţiuni de serviciu săvârşite de procurori. Cu toate acestea, în dispozitivul rezoluţiei s-a reţinut un singur motiv de clasare, respectiv prescrierea dreptului la exercitarea acţiunii disciplinare.
În opinia reclamantului, acţiunea disciplinară nu este prescrisă în raport de data formulării primei plângeri 9 noiembrie 2004 şi nici a celor ulterioare;
De asemenea, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii nu poate invoca ca temei al neexercitării acţiunii, propria culpă, constând în nesoluţionarea numeroaselor memorii anterioare, formulate în termen, pentru că prin această procedură se încalcă dreptul său la un proces echitabil şi liberul acces la justiţie.
În acelaşi timp, nu poate fi invocat nici faptul că magistraţii în funcţie ai Consiliului Superior al Magistraturii nu au cunoscut existenţa sesizărilor anterioare înregistrate la această autoritate publică, întrucât ele au fost adresate autorităţii publice ca titulară a acţiunii disciplinare iar nu unor persoane ce compun, vremelnic, autoritatea respectivă.
Rezoluţia de clasare este lovită de nulitate şi în privinţa temeiului legal invocat, anume dispoziţiile art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, deoarece acest text legal nu se aplică procurorilor din structurile teritoriale ale Ministerului Public, ci sesizărilor formulate împotriva judecătorilor şi procurorilor care alcătuiesc Consiliul Superior al Magistraturii.
Reclamantul a mai arătat că actul intitulat „Rezoluţie" nu este reglementat de nici un text legal şi ca atare, instanţa trebuia să constate nulitatea lui absolută, iar soluţia de clasare poate fi dispusă numai în ipoteza în care acţiunea disciplinară nu se justifică, conform art. 46 pct. 6 din Legea nr. 317/2004.
Cât priveşte conţinutul actului administrativ, T.I. a invocat caracterul contradictoriu al argumentelor, deficienţă care face imposibilă stabilirea motivelor reale avute în vedere pentru emiterea lui.
În sfârşit, reclamantul a invocat nulitatea actului administrativ, sancţiune care decurge din emiterea lui cu nesocotirea procedurii prevăzute de art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii.
A precizat că în cazul său nu s-a efectuat procedura cercetării prealabile şi că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii nu i-a soluţionat contestaţia formulată împotriva actului administrativ, apreciind că o asemenea cale de atac nu a fost prevăzută.
Prin sentinţa civilă nr. 347 din 13 decembrie 2006, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că o atare soluţie se impune întrucât, raportat la împrejurarea că activitatea defectuoasă a celor doi procurori s-a limitat în timp la data de 30 septembrie 2004, când dosarul penal a fost preluat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar sesizarea reclamantului s-a înregistrat la primul pârât la data de 19 ianuarie 2006, dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare este prescris, conform art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004.
Împrejurarea că prin rezoluţia de clasare a lucrării s-au invocat prevederile art. 54 pct. 8 din lege, referitoare la răspunderea disciplinară a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii nu are relevanţă juridică, deoarece reglementarea termenului pentru exercitarea acţiunii disciplinare este identică cu cea instituită pentru magistraţii judecători şi procurori, în privinţa termenului de un an de la data săvârşirii abaterii.
De asemenea, s-a motivat că deşi a susţinut în acţiune că a înaintat sesizarea pentru declanşarea răspunderii disciplinare a celor doi procurori la data de 9 noiembrie 2004, reclamantul nu a făcut dovada realităţii afirmaţiei sale.
Că, borderoul de expediere a corespondenţei din aceeaşi dată, nu demonstrează faptul comunicării plângerii reclamantului, de vreme ce nu individualizează conţinutul corespondenţei şi oricum, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a comunicat instanţei că reclamaţia ce se pretinde a fi depusă la 9 noiembrie 2004, nu se regăseşte în evidenţele biroului registratură, secretariat şi protocol.
Referitor la rezoluţia de clasare, instanţa a apreciat că faţă de reglementarea instituită prin art. 30 alin. (6) din H.C.S.M. nr. 326/2005, privind aprobarea propriului regulament de organizare şi funcţionare, actul juridic nu este lovit de nulitate absolută şi sintagma folosită de legiuitor în sensul că „acţiunea disciplinară nu se justifică", acoperă şi ipoteza soluţionării unei asemenea acţiuni pe cale de excepţie.
Pe de altă parte, faţă de rezolvarea dată excepţiei privitoare la prescrierea dreptului la acţiune disciplinară, nu se mai pune problema respectării acestei proceduri deoarece excepţia respectivă are un caracter dirimant.
În fine, curtea de apel a considerat că este neîntemeiată apărarea reclamantului privind caracterul contradictoriu al motivării rezoluţiei, „când rezultă expres soluţionarea sesizării pe excepţie şi cu indicarea temeiului legal aferent".
Recursul nu este fondat în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Urmare a sesizării formulate de T.I., preşedintele secţiei civile a Tribunalului Arad, Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin rezoluţia din 23 ianuarie 2006 a dispus efectuarea unor verificări preliminare faţă de procurorii V.G. şi M.B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) şi i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
În memoriul respectiv, petiţionarul a sesizat că cei doi procurori prin activitatea desfăşurată au dat dovadă de neglijenţă gravă şi întârziere nejustificată în efectuarea unor acte procesuale ceea ce a condus la neaflarea adevărului în dosarul nr. 698/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin rezoluţia din 6 februarie 2006, Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a dispus clasarea lucrării privind memoriul înaintat de T.I., întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare.
Din considerentele acestei rezoluţii rezultă că în cauză, actele de urmărire penală au fost îndeplinite de procurorii V.G. şi M.B., în mod necorespunzător, la data de 30 septembrie 2004, când dosarul a fost preluat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ca atare, s-a considerat că termenul de un an, pentru exercitarea acţiunii disciplinare prevăzut de art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, era împlinit la data de 19 ianuarie 2006, când s-a înregistrat sesizarea la Consiliul Superior al Magistraturii.
Pe de altă parte, Comisia de disciplină a motivat că judecătorul T.I. a formulat, cu privire la aceleaşi aspecte calificate ca abateri disciplinare, plângere penală în care faptele comise de procurori au fost calificate ca infracţiuni.
S-a apreciat totodată, că până la soluţionarea cauzei penale, cercetarea disciplinară a pretinselor abateri nu se putea efectua.
Legalitatea acestei rezoluţii a fost contestată în justiţie de către judecătorul T.I.
Prin acţiunea formulată la data de 21 iunie 2006, el a arătat că începând cu data de 9 noiembrie 2004 a făcut repetat sesizări la Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la declanşarea acţiunii disciplinare împotriva celor doi procurori care au anchetat moartea violentă a fiului său T.T.A., în vârstă de 20 de ani, dar pârâţii s-au considerat sesizaţi numai prin memoriul din 19 ianuarie 2006.
De asemenea, a invocat caracterul contradictoriu al motivării actul administrativ şi nulitatea sa absolută, derivând din neefectuarea cercetării prealabile, obligatorie conform art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii adoptat prin Hotărârea nr. 326 din 24 august 2005.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 347 din 13 decembrie 2006 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, raportat la împrejurarea că activitatea defectuoasă a celor doi procurori s-a limitat în timp la data de 30 septembrie 2004, când dosarul penal a fost preluat de Parchetul de pe lângă de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizarea înregistrată abia la 19 ianuarie 2006 nu putea primi o altă rezolvare, decât cea adoptată prin rezoluţia de clasare, ca efect al prescrierii dreptului la exercitarea acţiunii disciplinare.
Pe de altă parte, borderoul de expediere al corespondenţei, depus de reclamant, nu face dovada comunicării plângerii sale pentru pornirea acţiunii disciplinare, deoarece nu individualizează conţinutul corespondenţei, iar Consiliul Superior al Magistraturii a comunicat că pretinsa reclamaţie nu se regăseşte în evidenţele de intrare - ieşire a documentelor la Biroul registratură, secretariat şi protocol.
S-a mai considerat, că în raport de reglementarea conţinută în art. 30 alin. (6) şi art. 46 pct. 6 din acelaşi regulament, rezoluţia atacată este lovită de nulitate absolută şi sintagma folosită de legiuitor în sensul că acţiunea disciplinară nu se justifică, acoperă şi ipoteza soluţionării unor asemenea acţiuni pe cale de excepţie, nu doar în fond.
În sfârşit, instanţa a reţinut că faţă de rezolvarea dată actului de sesizare în baza excepţiei de prescripţie a dreptului la exercitarea acţiunii disciplinare în termenul de un an de la data săvârşirii abaterii, nu se mai pune problema respectării procedurii prevăzute de art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Superior al Magistraturii, iar susţinerea legată de caracterul contradictoriu al motivării rezoluţiei este nefondată.
Hotărârea a fost atacată cu recurs de către reclamantul T.I.
În cadrul unei prime critici, recurentul a susţinut că sentinţa a fost pronunţată cu interpretarea greşită a probelor din dosar, în sensul că deşi el a făcut dovada sesizării autorităţii disciplinare prin depunerea copiei acestui act şi a borderoului de expediţie din data de 9 noiembrie 2004, prima instanţă a apreciat în mod eronat că nu s-a demonstrat faptul depunerii plângerii la această dată.
Critica este întemeiată pentru motivele ce se vor dezvolta în cele ce urmează.
Aşa cum rezultă din cuprinsul sesizării adresate preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, datată 9 noiembrie 2004, reclamantul T.I. a comunicat acestei autorităţi publice, spre ştiinţă, plângerea penală formulată împotriva procurorilor M.B. şi V.G., procurori la Parchetul de pe lângă de pe lângă Tribunalul Arad.
El a solicitat sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii pentru stabilirea adevărului în cauza privind moartea violentă a fiului său, precum şi analizarea conduitei procurorilor mai sus menţionaţi care au efectuat acte de urmărire penală în dosarul nr. 269/2004, cu finalitatea îndepărtării din magistratură a acestora, pentru exercitarea cu rea credinţă a funcţiei, potrivit dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 317/2004.
În sprijinul acţiunii, reclamantul a anexat copia borderoului de expediţie prin poşta specială a acelei sesizări adresate Consiliului Superior al Magistraturii şi care, la rândul său, poartă data de 9 noiembrie 2004.
Curtea de Apel Timişoara şi-a însuşit însă, apărarea formulată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi preluată din rezoluţia de clasare, apreciind că în realitate, înscrisurile depuse nu fac dovada înregistrării memoriului reclamantului la data de 9 noiembrie 2004.
S-a concluzionat, în baza răspunsului comunicat cu adresa din 4 decembrie 2006 că, întrucât reclamaţia nu se regăseşte în evidenţele de intrare-ieşire a documentelor la Biroul de registratură, secretariat şi protocol al Consiliului Superior al Magistraturii, trebuie avută în vedere doar sesizarea înregistrată la data de 19 ianuarie 2006, în raport de care dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare împotriva magistraţilor procurori s-a prescris.
Ori, din moment ce reclamantul a precizat în mod constant pe parcursul desfăşurării procesului că sesizarea iniţială a fost comunicată Consiliului Superior al Magistraturii la data de 9 noiembrie 2004 şi în dosarul cauzei există borderoul de expediţie a corespondenţei prin intermediul S.R.I., ca un început de dovadă scrisă, instanţa de judecată trebuia să verifice prin probe suplimentare ordonate chiar din oficiu dacă în adevăr, plângerea penală şi actul de sesizare disciplinară au fost predate efectiv autorităţii publice destinatară, solicitând atât relaţii de la organul prin care s-a realizat expedierea, cât şi dosarul de cercetare disciplinară întocmit în cauză, care în mod firesc ar trebui să conţină toate revenirile ulterioare ale reclamantului, datele lor de înregistrare, precum şi orice alte înscrisuri necesare în efectuarea cercetării disciplinare.
Obligativitatea acestei proceduri a cercetării prealabile, rezultă din reglementarea conţinută în art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii şi neîndeplinirea ei, este de natură să atragă sancţiunea nulităţii actului administrativ sancţionator, ori a altor acte juridice, cum ar fi rezoluţia de clasare emisă de comisia de disciplină în ipoteza în care consideră că exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifică.
Deşi a fost cerut la două termene de judecată, dosarul Comisiei de disciplină pentru procurori nu a fost ataşat la dosarul cauzei şi drept urmare, unei probe cu înscrisuri administrată la stăruinţa reclamantului, instanţa i-a opus o simplă afirmaţie a pârâţilor, care neagă primirea primei sesizări.
Procedând în modul arătat şi respingând acţiunea în contencios administrativ cu o motivare contradictorie, neconvingătoare, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, ce nu-şi găseşte suport probator în actele şi lucrările din dosar.
De aceea, în vederea evitării oricărei erori în stabilirea situaţiei de fapt reale şi pentru justa soluţionare a litigiului, este necesară admiterea recursului şi casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, în vederea suplimentării probelor.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de trimitere va cere pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, copie după întregul dosar al Comisiei de disciplină pentru procurori, care conţine toate memoriile şi sesizările formulate de reclamant; de la organele S.R.I., relaţii privind data predării corespondenţei menţionate în borderoul depus la dosar, iar Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, informaţii privind stadiul lucrărilor de urmărire penală care se efectuează în dosarul nr. 698/P/2004, inclusiv copii ale unor înscrisuri ce vor fi considerate concludente pentru corecta soluţionare a acţiunii disciplinare.
Utilitatea înscrisurilor respective rezultă nu numai din natura litigiului dintre părţi sau apărările lor contradictorii, ci şi din dezbateri, inclusiv din trăsătura ce caracterizează răspunderea disciplinară, anume aceea de a putea coexista alături de alte forme ale răspunderii juridice, inclusiv cea penală, pentru fapte calificate în acelaşi timp ca infracţiuni şi abateri disciplinare.
Ţinând seama de rezolvarea dată primului motiv de recurs, devine inutilă examinarea celorlalte critici în această fază procesuală. Ca atare, ele vor fi analizate de către instanţa de trimitere sub forma unor apărări de fond, în funcţie de ansamblul probelor administrate.
Văzând şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul T.I., împotriva sentinţei civile nr. 347 din 13 decembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1515/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1535/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
