ICCJ. Decizia nr. 1702/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1702/2007
Dosar nr. 13236/1/2006
Şedinţa publică din 22 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 227 din 28 iunie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi contencios administrativ, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta Ş.C.D., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României – C.S.R.B.I.A.C.R.R., P.O.S.D. şi P.C.P.N., acţiune având ca obiect anularea deciziei nr. 356 din 24 iunie 2004 emisă de primul pârât.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin Decizia atacată s-a dispus retrocedarea nudei proprietăţi a imobilului înscris în cartea funciară a localităţii Diniaş în favoarea P.O.S.D., prevăzându-se totodată că destinaţia actuală a imobilului se menţine pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei, urmând ca utilizatorul să plătească chiria lunară prevăzută de HG nr. 244/2004.
S-a mai reţinut că această decizie a fost comunicată părţilor interesate, inclusiv reclamantei care a încheiat la data de 22 iunie 2005 contractul de închiriere (locaţiune), conform prevederilor Legii nr. 501/2002, astfel încât în raport cu data emiterii deciziei, data semnării protocolului de predare-primire al imobilului şi data perfectării contractului de închiriere, apare nefondată apărarea reclamantei în sensul că a luat cunoştinţă de existenţa deciziei abia la 14 noiembrie 2005.
Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat, pe de o parte, că la emiterea deciziei atacate s-a avut în vedere destinaţia imobilului din litigiu, C.S.R. dispunând doar retrocedarea nudei proprietăţi cu menţinerea destinaţiei pe o perioadă de 5 ani, iar că actul atacat a fost adoptat în baza prevederilor OUG nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, prevederi ce au caracter special în raport cu cele invocate de reclamantă.
În termen legal, împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs reclamanta Ş.C.D.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., recurenta a indicat următoarele motive de nelegalitate ale sentinţei atacate:
1. Greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii acţiunii invocată de pârâta P.O.S.D. ca urmare a ignorării de către instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (6) din OUG nr. 94/2000 şi a acceptării susţinerilor acestei pârâte în sensul că încheierea protocolului de predare-primire şi încheierea contractului de închiriere privind imobilul în litigiu fac dovada împrejurării că reclamanta a luat cunoştinţă de existenţa deciziei contestate cu mult înainte de data de 14 noiembrie 2005; sub acest aspect recurenta a criticat lipsa de rol activ a instanţei de judecată care în lipsa unor acte pe care le-ar fi considerat lămuritoare ar fi fost datoare să pună în vedere pârâtei care a invocat excepţia să facă dovada comunicării actului contestat către reclamantă;
2. Greşita soluţionare a fondului litigiului, concluzia instanţei fiind aceea că actul a cărei anulare s-a cerut a fost emis cu respectarea prevederilor OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România; a precizat recurenta că prin raportare la dispoziţiile legale şi la actele administrative nu s-au făcut verificări ale susţinerilor sale în sensul că imobilul în cauză nu s-a aflat niciodată în proprietatea pârâtei P.O.S.D. şi nici nu a fost utilizat vreodată în scopuri religioase, din conţinutul C.F., lipsind orice menţiune privind eventuala înscriere a dreptului de proprietate al vreunui cult religios; în acelaşi timp, în opinia recurentei, nu există dovezi cu privire la preluarea abuzivă a acestui imobil, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 94/2000.
Examinând cauza prin prisma criticilor aduse de recurentă, dar şi în virtutea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în condiţiile în care nu s-a intrat practic în cercetarea fondului pricinii sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Aceasta deoarece:
Fără a se pronunţa explicit asupra excepţiei tardivităţii acţiunii opuse de pârâta P.O.S.D. prin una din cele două soluţii posibile, fie de admitere, fie de respingere, din considerentele sentinţei se desprinde ideea că apărările pârâtei menţionate au fost însuşite şi de instanţă.
Astfel, instanţa fondului a apreciat ca nefondată susţinerea reclamantei că a luat cunoştinţă de existenţa deciziei nr. 356/2004 abia la data de 14 noiembrie 2005, având în vedere „data emiterii deciziei, data semnării protocolului de predare-primire a imobilului şi data încheierii contractului de închiriere a imobilului în litigiu".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că raportarea instanţei la datele arătate mai sus nu este conformă cu dispoziţiile art. 3 alin. (7) din OUG nr. 94/2000 republicată în M. Of. nr. 779 din 1 septembrie 2005 (fost art. 2 alin. (6)).
Potrivit acestui text de lege: „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi contestate la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora". Rezultă de aici ca fiind fără relevanţă juridică data emiterii deciziei sau data la care s-a aflat de existenţa ei.
Din actele dosarului rezultă fără echivoc că reclamantei, la solicitarea acesteia, i-a fost comunicată Decizia nr. 356/2004 de către comisia specială de retrocedare prin adresa din 8 noiembrie 2005 (dosarul de fond).
Cum acţiunea a fost promovată la data de 8 decembrie 2005 şi pârâta care a invocat excepţia în discuţie nu a produs alte dovezi în privinţa datei de comunicare a actului administrativ contestat către reclamantă, excepţia tardivităţii se constată a fi neîntemeiată, astfel că soluţia corectă era aceea a respingerii acesteia.
În privinţa fondului pricinii, din sumara motivare a soluţiei de respingere a acţiunii (şi) ca neîntemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa fondului nu a dat o dezlegare pretenţiei reclamantei, rezumându-se la simpla observaţie că actul atacat a fost emis în conformitate cu dispoziţiile OUG nr. 94/2000.
Or, în limitele sesizării sale, instanţa era datoare a verifica în raport de probatoriul administrat şi în raport de prevederile legal incidente în ce măsură sunt sau nu întemeiate susţinerile din cererea de chemare în judecată referitoare la lipsa dovezilor privind dreptul de proprietate al pârâtei P.O.S.D. asupra imobilului ce i-a fost retrocedat prin Decizia nr. 356 din 24 iunie 2004 şi a celor privind inexistenţa unei preluări abuzive de către stat a acestui imobil.
Pentru verificarea tuturor acestor aspecte reiterate şi prin cererea de recurs precum şi a apărărilor pârâtelor în raport de probatoriul existent şi eventual prin suplimentarea acestuia cu orice probă de natură a conduce la o soluţie legală şi temeinică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ş.C.D. împotriva sentinţei civile nr. 227 din 28 iunie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1700/2007. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1705/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
