ICCJ. Decizia nr. 1706/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1706/2007
Dosar nr. 12223/1/2006
Şedinţa publică din 22 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 83 din 26 mai 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, (investită în urma declinării competenţei de către Tribunalul Harghita) s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul R.I., prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii U.M.B. şi S.R.I. – U.M.M.C., anularea deciziei comisiei de verificare a legalităţii vânzării locuinţelor de serviciu, comunicată acestuia prin adresa din 23 martie 2005, precum şi anularea deciziei nr. 6 din 28 iunie 2005, a S.R.I., prin care s-a respins contestaţia administrativă formulată împotriva hotărârii comisiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că, reclamantul, în conformitate cu prevederile Legii nr. 562/2004, a solicitat pârâtului S.R.I. – U.M.M.C., înstrăinarea către acesta a imobilului deţinut în baza unui contract de închiriere, cu începere din 17 martie 1994, imobil situat în Miercurea Ciuc, precizând împrejurarea că deţine în coproprietate o casă de odihnă în Băile Tuşnad.
Prin adresa din 23 martie 2005 acesta a primit răspuns la solicitarea sa, în sensul că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 562/2004, mai exact, că se află în situaţia prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. b) din acest act normativ, deţinând un imobil în coproprietate cu fiul său.
S-a mai reţinut că împotriva acestei comunicări reclamantul a formulat contestaţie, care a fost soluţionată prin Decizia nr. 6 din 28 iunie 2005, în sensul respingerii.
În raport cu probatoriul administrat, instanţa a constatat nefondată susţinerea reclamantului potrivit căreia acesta nu ar fi deţinut dreptul de proprietate asupra imobilelor tranzacţionate, întrucât nu ar fi fost intabulate pe numele său, şi lipsită de relevanţă împrejurarea că imobilul la care reclamantul a făcut referire este deţinut de acesta în coproprietate cu fiul său, apreciind totodată că actele atacate sunt legale, reclamantul aflându-se în situaţia prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 562/2004, respectiv acesta a deţinut şi deţine în proprietate un alt imobil.
În termen legal şi invocându-se în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împotriva sus amintitei sentinţa a declarat recurs reclamantul R.I.
Soluţia Curţii de Apel Târgu Mureş a fost criticată pe de o parte pentru că a fost pronunţată de o instanţă necompetentă faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte pentru greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 562/2004.
Sub acest al doilea aspect, recurentul a subliniat că în raport de dispoziţiile Legii nr. 562/2004 şi cele ale Legii nr. 114/1996 apare ca nejustificat refuzul intimaţilor-pârâţi de a-i vinde apartamentul situat în Miercurea Ciuc ce i-a fost repartizat ca locuinţă de serviciu în anul 1993. Deţinerea în coproprietate a unei case se vacanţă situată în Băile Tuşnad (alături de fiul său) nu poate reprezenta un argument legal pentru exceptarea recurentului de la vânzarea locuinţei de serviciu în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 562/2004.
Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine:
Motivul de recurs ce viza necompetenţa materială a Curţii de Apel Târgu Mureş nu a mai fost susţinut de către recurent aşa cum rezultă din precizările orale ale avocatului său, precizări consemnate ca atare în practicaua prezentei decizii. De altfel în raport de obiectul acţiunii şi de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea de Apel Târgu Mureş era competentă să soluţioneze litigiul cu care a fost investită la 3 ianuarie 2006, prin declinare de competenţă de către Tribunalul Harghita (sentinţa civilă nr. 1517 din 22 noiembrie 2005).
În privinţa dezlegării date fondului pricinii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine însă că aceasta este rezultatul interpretării eronate a probatoriului administrat şi, în consecinţă a aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente.
Situaţia de fapt care rezultă din actele dosarului şi confirmată de către intimatul-pârât S.R.I., prin întâmpinările formulate în fond şi în recurs este următoarea:
Recurentul-reclamant, trecut în rezervă la 2 decembrie 1999, a beneficiat în anul 1994, în calitatea sa de cadru militar la U.M.M.C., de repartizare şi folosinţa unei locuinţe de serviciu situată în Miercurea Ciuc, locaţiunea fiind reînnoită în anii 2000, 2003, 2004 şi 2005.
Cererea privind cumpărarea acestui imobil în temeiul Legii nr. 562/2004 a fost respinsă atât de comisia de verificare a legalităţii vânzării locuinţelor de serviciu din cadrul U.M.M.C. (prin Decizia comunicată sub nr. 4080090 din 23 martie 2005) cât şi de S.R.I. (prin Decizia nr. 6 din 28 iunie 2005) din dosarul nr. 1983/2005 al Tribunalului Harghita, sub motivarea că reclamantul este coproprietarul unei case de vacanţă situată în Băile Tuşnad şi că în anii 1995-1996 a adjudecat prin licitaţie publică două vile în Staţiunea Borsec, respectiv Băile Tuşnad, pe care ulterior le-a înstrăinat.
Totodată intimatul S.R.I. a reţinut că vânzarea nu este oportună deoarece reclamantul ocupă un spaţiu excedentar (3 camere) în raport cu situaţia sa familială, în condiţiile în care la nivelul unităţii există numeroase cereri formulate de cadrele în activitate.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004, privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare: „poate cumpăra o singură locuinţă de serviciu titularul contractului de închiriere, dacă o deţine în baza unui contract valabil încheiat".
La alin. (2) al aceluiaşi articol sunt menţionate persoanele care sunt exceptate de la vânzare (lit. a) şi b)).
Încadrarea recurentului-reclamant la lit. b) a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 562/2004 este greşită.
Acest text legal priveşte „persoanele care au deţinut ori deţin în proprietate, ele sau soţul, soţia ori copii aflaţi în întreţinere, o locuinţă proprietate personală care îndeplineşte condiţiile minimale prevăzute de Legea locuinţei nr. 114/1996".
Legea nr. 114/1996 prin art. 2 lit. h) şi prin art. 2 lit. a) face distincţie clară între termenii „casă de vacanţă" şi „locuinţă" astfel că aceste două noţiuni nu pot fi confundate şi nu se pot substitui reciproc.
Faţă de prevederile legale enunţate şi de contextul probator rezumat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în mod greşit instanţa fondului a stabilit că recurentul-reclamant se află în ambele situaţii menţionate în excepţia de la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 562/2004.
În privinţa imobilelor ce au fost deţinute de recurentul-reclamant şi vândute ulterior chiar în cuprinsul procesului-verbal întocmit de S.R.I. cu ocazia declasificării din 22 februarie 2006 (dosar fond) se arată că acestea erau „case de vacanţă" (vila din Băile Tuşnad şi vila din Staţiunea Borsec).
De asemenea, imobilul situat în Băile Tuşnad deţinut de către recurent în coproprietate, împreună cu R.C.D.C. - fiul său, este „casă de vacanţă" şi, deci, nu constituie „locuinţă" în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 114/1996 la care face trimitere expresă legiuitorul prin art. 2 alin. (2) lit. b) în forma în vigoare la data cererii de vânzare a locuinţei de serviciu în temeiul Legii nr. 562/2004.
În condiţiile în care se constată că actele contestate de recurent sunt nelegale, argumentul privind neoportunitatea vânzării invocat de intimatul S.R.I. nu va fi primit.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, acelaşi intimat a procedat în mod succesiv la reînnoirea contractului de închiriere pentru acelaşi spaţiu de locuit din Miercurea Ciuc (ultima reînnoire făcându-se în anul 2005) observându-se doar cu ocazia solicitării de vânzare că ar fi vorba de un spaţiu excedentar în raport cu situaţia familială a recurentului.
În raport de cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis şi sentinţa atacată va fi modificată în sensul admiterii acţiunii.
Ca urmare, în temeiul art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 actele administrative emise de pârâţi şi contestate de reclamant vor fi anulate.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi dovezile prezentate de recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de R.I., împotriva sentinţei nr. 83 din 26 mai 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea.
Anulează Decizia C.V.L.V.L.S. din cadrul U.M.M.C., comunicată reclamantului cu adresa din 23 martie 2005 şi Decizia nr. 6 din 28 iunie 2005 a S.R.I.
Obligă intimatul să plătească 1.000 lei cheltuieli de judecată reclamantului.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1705/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1712/2007. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
