ICCJ. Decizia nr. 1794/2007. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1794/2007
Dosar nr. 33792/2/2004
Şedinţa publică din 28 martie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 16 august 2006, la Curtea de Apel Bucureşti, D.G.F.P. Timiş a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 911 din 18 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, solicitând modificarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În susţinerea recursului, recurenta a cerut să se constate că în mod greşit instanţa de fond a admis cererea reclamantei SC I.R. SA Timişoara şi a dispus obligarea D.G.F.P. Timiş la rambursarea T.V.A. deductibil de 3.712.598,7135 RON precum şi la plata sumei de 1.779.051,4367 RON reprezentând dobândă legală sumelor acordate cu titlu de T.V.A. precum şi cheltuieli de judecată.
Sub acest aspect recurenta a considerat că instanţa nu se putea pronunţa decât în raport de Decizia nr. 343 din 29 octombrie 2004, precizarea de acţiune neavând nici o relevanţă pentru instanţă.
S-a mai susţinut că intimata-reclamantă nu a dovedit că ar fi realizat o operaţiune taxabilă de la înfiinţare până la data controlului şi deci nu avea dreptul de deducere conform alin. (4) al art. 22 din Legea nr. 345/2002, iar pentru viitor recurenta precizează că reclamanta va avea dreptul la deducere a cheltuielilor numai dacă va notifica organele fiscale în acest sens.
S-a mai susţinut că vătămarea atacată nu este motivată, necuprinzând motivele pe care se sprijină.
A.N.A.F. din cadrul M.F. a formulat şi la recurs împotriva sentinţei nr. 911 din 18 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, susţinând că în mod greşit instanţa de fond nu şi-a motivat în drept şi în fapt admiterea acţiunii făcând numai referire la expertiza contabilă administrată în cauză.
A mai susţinut recurenta că hotărârea atacată „este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub acest aspect se critică preluarea de instanţă a concluziilor expertului privind reţinerea întocmirii de facturi fiscale corecte privind obligaţiile pentru perioada 26 iulie 2002 – 29 februarie 2004.
Se mai consideră că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca corectă opinia expertului că societatea are drept de deducere şi respectiv la rambursarea T.V.A. aferent facturilor: prin care au fost achiziţionate imprimate tipizate, ştampile, articole papetărie, de asemenea privind factura emisă de SC M. SRL la 24 februarie 2004 în legătură cu achiziţionarea unui teren.
S-a mai învederat de recurentă că în mod greşit instanţa de fond a reţinut conform opiniei expertului că este deductibilă suma de 57 miliarde lei, T.V.A. aferent facturi, emisă de SC E. SRL la 24 octombrie 2003, reprezentând cesiune de creanţă, drept de cumpărare-promisiuni de vânzare-cumpărare, în sumă de 1.104.945.000 lei (ROL). În aceeaşi situaţie este şi factura din 24 octombrie 2003 emisă de SC M. SRL reprezentând avans conform promisiune de vânzare-cumpărare autentificate, în valoare de 1.000.000 lei (ROL) precum şi privind suma de 9.188.182.598 lei ce provine din facturile de achiziţie înregistrate şi achitate integral de societate în perioada 1 decembrie 2003 – 29 februarie 2004.
Recurenta a solicitat a se avea în vedere că promisiunea de vânzare-cumpărare nu reprezintă un transfer cert şi absolut al dreptului de proprietate, nu are efect translativ de proprietate imediat şi că promisiunea de vânzare-cumpărare nu este o operaţiune impozabilă întrucât transferul dreptului de proprietate se face doar la împlinirea celor 10 ani de interdicţie impuşi de Legea nr. 18/1991 şi nu se aplică art. 1 lit. a) şi art. 3 din Legea nr. 345/2002 privind T.V.A.
Consideră recurenta că intimata nu a optat pentru aplicarea regimului de taxare pentru operaţiunile de închiriere nedepunând o notificare la organul fiscal în acest sens şi că intimata-reclamantă a desfăşurat activităţi destinate exclusiv realizării de operaţiunii scutite de T.V.A., respectiv închirierea şi subînchirierea de bunuri imobile proprii şi închiriate.
Consideră recurenta că nu trebuia obligată la plata de cheltuieli de judecată, nefiind în culpă procesuală întrucât ea a soluţionat contestaţia formulată de reclamantă emiţând şi Decizia nr. 343 din 29 octombrie 2004 în acest sens.
Din actele cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin sentinţa civilă nr. 911 din 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de SC I.R. SA Timişoara în contradictoriu cu D.G.F.P. Timiş şi M.F.P. – A.N.A.F. – D.G.S.C.
S-a anulat Decizia nr. 343 din 29 octombrie 2004 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. s-au anulat procesele-verbale de control înregistrate la reclamantă la 28 iunie 2004 şi la 26 iulie 2004.
S-a obligat pârâta D.G.F.P. – D.C.F.T. la rambursarea către reclamantă a sumei de 3.712.598,7135 RON (37.125.987.135 ROL) reprezentând T.V.A. deductibil.
Pârâta D.G.F.P. – D.C.F.T. a fost obligată către reclamant la plata sumei de 1.779.051,4367 RON (11.790.514.367 ROL) reprezentând dobânda legală aferentă sumelor achitate cu titlu T.V.A., datorată până la 14 martie 2006.
Pârâtele au mai fost obligate către reclamantă la 68.702.5804 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată, raportul de expertiză efectuat în cauză, confirmând susţinerile reclamantei, actele normative aplicabile în cauză fiind arătate şi de expert.
Sub acest aspect s-a reţinut că toate achiziţiile efectuate de reclamantă în perioada 26 iulie 2002 – 29 februarie 2004 au fost făcute pe bază de facturi fiscale, corect întocmite, respectându-se prevederile art. 24, art. 29 B 1 din Legea nr. 345/2002, respectiv art. 155 alin. (1) C. fis., fiind înregistrate în contabilitate.
Instanţa de fond a indicat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 345/2002 republicată, societatea reclamantă are dreptul de deducere şi implicit la rambursarea T.V.A. pentru toate cererile formulate şi cuprinse de altfel şi în contestaţia depusă.
Recursul declarat în cauză este neîntemeiat şi va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.
Din cuprinsul hotărârii rezultă că instanţa de fond a avut în vedere la soluţionarea cauzei, toate actele normative aplicabile în speţă, respectiv dispoziţiile legale ce dau dreptul unei persoane juridice să recupereze T.V.A. deductibil, Legea nr. 345/2002 privind T.V.A., HG nr. 598/2002 pentru aprobarea normelor legale de aplicare a Legii nr. 345/2002 privind T.V.A., Legea nr. 571/2003 privind C. fis., HG nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Intimata-reclamantă este titulara dreptului de a deduce T.V.A. - ul aferent facturilor, înregistrate în contabilitatea societăţii şi care au şi fost prezentate organelor fiscale.
Cât priveşte deducerea T.V.A. privind factura emisă de SC M. SRL (conform art. 22 alin. (5) lit. a), art. 2481) lit. a) şi art. 25 alin. (3) din Legea nr. 345/2002 este de precizat că anterior emiterii facturii D.G.F.P. Timiş a comunicat cu adresa din 24 octombrie 2003 că SC I.R. SA are dreptul la deducerea T.V.A. indicând şi textul de lege aplicabil. Expertiza efectuată în cauză a precizat dreptul societăţii la deducerea T.V.A. Recurentele nu au solicitat o contraexpertiză în cauză şi nici nu au prezentat justificarea legală a poziţiei lor.
Împrejurarea că sentinţa atacată a preluat în hotărâre concluziile expertizei nu este o greşeală şi nici nu reprezintă o nemotivare aşa cum susţin recurentele cu atât mai mult cu cât expertiza se coroborează cu actele depuse de intimata-reclamantă şi era necesară relevarea concluziilor expertizei avându-se în vedere obiectul extrem de tehnic al acţiunii.
Opinia recurentelor şi care de altfel a fost cuprinsă în actele administrative atacate în cauză, a fost infirmată de proba ştiinţifică a expertizei dispusă în cauză.
Recurentele nu au solicitat o contraexpertiză astfel încât este greşită opinia acestora că instanţa, în lipsa oricărei alte probe trebuia să adopte punctul de vedere al recurentelor-pârâte.
Cât priveşte obligarea de cheltuieli de judecată, împrejurarea că recurentele au soluţionat contestaţia împotriva actelor administrative nu este relevantă sub aspectul culpei procesuale, relevant fiind abuzul de drept în soluţionarea unei contestaţii împotriva unui act administrativ, iar nu soluţionarea formală a unei cereri.
Aşa fiind, recursurile declarate urmează a fi respinse, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de D.G.F.P. Timiş şi M.F.P. – A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 911 din 18 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1791/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1799/2007. Contencios → |
|---|
