ICCJ. Decizia nr. 1822/2007. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1822/2007
Dosar nr. 513/1/2007
Şedinţa publică din 28 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2928 din 15 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta C.E.C. SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâta C.C.R., contestaţie ce a vizat Decizia nr. 32 din 21 septembrie 2004 emisă de Preşedintele secţiei control ulterior din cadrul C.C.R., solicitându-se anularea actului administrativ ca nelegal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima Instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 32 din 21 septembrie 2004 emisă de Preşedintele secţiei de control financiar din cadrul C.C.R. s-a dispus în temeiul art. 95 din Legea nr. 94/1992 republicată, măsura de corectare a evidenţelor contabile deţinute de reclamanta C.E.C. SA prin calcularea şi reflectarea în evidenţe a sumelor plătite cu titlu de cotizaţii pe cheltuieli nedeductibile fiscal şi determinarea în condiţiile legii a diferenţei de impozit pe profit, precum şi calcularea şi înregistrarea în evidenţa contabilă a impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente şi a T.V.A. aferent.
Reclamanta a contestat punctul al doilea din dispozitivul deciziei, referitor la calcularea şi înregistrarea în evidenţa contabilă a impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente şi a T.V.A. aferent, susţinând că autoritatea pârâtă a calificat greşit ca fiind redevenţă, un venit care se referă la plăţi de orice fel, primite pentru transmisia de date realizată cu ajutorul acestor echipamente.
Prima Instanţă a reţinut ca fiind neîntemeiată contestaţia formulată, faţă de dispoziţiile OG nr. 83/1998 privind impunerea unor venituri realizate în România de persoane fizice şi juridice nerezidente, art. 1 alin. (2) pct. d) definind redevenţele ca fiind plăţi de orice fel, inclusiv în natură, primite pentru folosirea sau concesionarea oricărui drept, cum ar fi: orice brevet, invenţie, inovaţie, licenţă, know-how, mărci de comerţ sau de fabrică, inclusiv dreptul pentru utilizare şi dreptul de a utiliza informaţii şi cunoştinţe referitoare la experienţe în domeniul industrial, comercial sau ştiinţific.
A reţinut Instanţa de Fond că, în speţă, este vorba de furnizarea de informaţii şi/ sau materiale de suport, plăţile făcute de reclamantă pentru folosirea informaţiilor furnizate fiind redevenţe în înţelesul art. 1 alin. (2) pct. d) din OG nr. 83/1998, deoarece pentru informaţiile furnizate reclamantei, contractanta SC R.L.T.D. are un drept de utilizare de informaţii, acest drept făcând obiectul contractului încheiat cu reclamanta, căreia îi permite folosirea dreptului său de a utiliza informaţiile pe care le furnizează.
A mai reţinut prima Instanţă că în mod corect autoritatea pârâtă a dispus înlăturarea deficienţelor constatate în contabilitatea reclamantei, prin calcularea şi înregistrarea impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente şi a T.V.A. aferent, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. e) din OG nr. 83/1998 reclamanta trebuind să reţină şi să verse impozitul pe venitul persoanelor nerezidente în cota de 15% pentru veniturile din redevenţe, plătite nerezidenţilor, iar faţă de dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 345/2002 privind T.V.A. (în vigoare la data controlului) datora T.V.A. aferent.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamanta C.E.C. SA Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că pentru serviciile oferite de SC R.L.T.D. în baza contractului, C.E.C. SA nu a înregistrat şi virat impozitele pe veniturile realizate de persoane nerezidente întrucât a considerat că serviciile furnizate nu se încadrează în categoria redevenţei, din interpretarea art. 1 alin. (2) lit. d) din OG nr. 83/1998 privind impunerea unor venituri realizate în România de persoane fizice şi juridice nerezidente şi potrivit exigenţelor stabilite de cap.3, art. 7 pct. 28 lit. b) teza a II-a din Cod Fiscal, rezultând că redevenţa presupune obligativitatea transmiterii dreptului de autor sau altor drepturi conexe, care să dea posibilitatea băncii să folosească softul, aşa cum doreşte.
Or, în speţă, C.E.C. SA nu a primit nici un soft sau echipament, cu drept de autor şi nu a avut astfel posibilitatea de a-l modifica sau utiliza în alt scop, ci numai posibilitatea de a-l accesa pentru a intra în posesia unor informaţii, din contractul încheiat între CEC S.A. şi SC R.L.T.D. rezultând că acesta nu este un contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, ci un contract de prestări servicii în baza căruia C.E.C. SA are posibilitatea de a accesa informaţiile furnizate de SC R.L.T.D.
Recurenta precizează că în speţă este evidentă inaplicabilitatea prevederilor art. 7 lit. c) din Legea nr. 345/2002 privind T.V.A.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Contractul încheiat de reclamantă cu firma SC R.L.T.D., este un contract de prestări servicii, controlul financiar efectuat şi finalizat prin procesul - verbal de constatare din 3 septembrie 2004, constatând că închirierea de soft şi echipamente de lucru se încadrează în categoria redevenţe, aferent căreia C.E.C., nu a calculat şi evidenţiat în contabilitate, cota de impozit pe veniturile persoanelor nerezidente.
Problema care se impune a fi clarificată şi care a generat acest proces, se referă la noţiunea de redevenţă, recurenta susţinând, contrar celor reţinute de organele de control financiar şi Instanţa de judecată ce a soluţionat contestaţia, că plăţile făcute de aceasta pentru serviciile furnizate, nu se încadrează în categoria redevenţei.
Or, chiar art. 1 alin. (2) lit. d) din OG nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri realizate în România de persoane fizice şi juridice nerezidente, invocat de recurentă, defineşte redevenţa ca fiind „plăţi de orice fel, inclusiv cele în natură, primite pentru folosirea sau concesionarea oricărui drept", printre drepturile enumerate fiind şi cel referitor la utilizarea de informaţii şi cunoştinţe referitoare la experienţa în domeniul industrial, comercial sau ştiinţific.
Obiectul contractului încheiat între cele două părţi de proces îl constituie furnizarea de informaţii şi/ sau materiale de suport, acesta intrând în sfera serviciilor.
Nota întocmită de D.T.P.C.P., aflată la dosarul Curţii de Conturi a României, secţia jurisdicţională, precizează care sunt serviciile oferite de firma SC R.L.T.D., din lecturarea acesteia rezultând că recurenta - reclamantă a închiriat servicii software specializat pentru desfăşurarea activităţii de tranzacţionare pe pieţele financiare interne şi internaţionale pentru care se plătesc redevenţe.
Apare astfel ca neîntemeiată susţinerea recurentei, în sensul că potrivit contractului încheiat acesta are numai posibilitatea de a accesa informaţiile furnizate de SC R.L.T.D., nefiindu-i cesionat dreptul patrimonial de autor asupra acestora, aspect ce nu se încadrează în categoria redevenţei, fapt pentru care nu a calculat şi înregistrat în contabilitate impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente şi T.V.A. - ul aferent.
În mod corect, respingând contestaţia formulată, Instanţa de Fond a reţinut că recurenta - reclamantă a încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din OG nr. 83/1998 potrivit căruia „impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile realizate în România se calculează, se reţine şi se varsă de către plătitorii de venituri prin aplicarea unei cote de venituri de 15% pentru veniturile din redevenţe, plătite nerezidenţilor", cât şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, text care menţionează că T.V.A. - ul datorat bugetului de stat se plăteşte de către „persoanele juridice sau persoanele fizice cu sediul sau domiciliul stabil în România, beneficiare ale prestărilor de servicii prevăzute la art. 7 alin. (1) lit. c) efectuate de prestatori cu sediul sau domiciliul în străinătate".
Aşa fiind, cum Instanţa de Fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul formulat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.E.C. SA, Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2928 din 15 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1817/2007. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1826/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
