ICCJ. Decizia nr. 1927/2007. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1927/2007
Dosar nr. 1034/2/2006
Şedinţa publică din 4 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 16 ianuarie 2006, reclamantul B.I.A. a chemat în judecată Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând anularea Ordinului nr. S/II/4417 din 11 august 2005, prin care a fost destituit din funcţia de ofiţer operativ I, precum şi a deciziei nr. 71759/2005 prin care i s-a imputat suma de 6272,49 RON cheltuieli de şcolarizare.
De asemenea, reclamantul a mai cerut reîncadrarea în funcţia deţinută anterior şi obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite, începând cu 11 august 2005 şi până la reîncadrarea efectivă.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în perioada cât a lucrat în poliţie, a desfăşurat o activitate pentru care, exceptând un singur an, i s-a acordat calificativul de „foarte bine". După controlul efectuat în aprilie 2005, s-a decis destituirea sa, fără a i se reţine vreo culpă profesională şi fără a se ţine cont că în intervalul 15 aprilie 2005 – 26 iulie 2005 a fost în concediu medical, iar ulterior, până la 15 august 2005, în concediu de odihnă.
Reclamantul a mai învederat că pârâtul nu a ţinut cont de conduita de ansamblu pe care, ca poliţist, a manifestat-o pe întreaga perioadă, aplicând sancţiunea cea mai gravă prevăzută de Legea nr. 360/2002, vădit disproporţionată faţă de motivele invocate pentru luarea măsurii disciplinare.
În şedinţa publică din 16 mai 2006, reclamantul şi-a restrâns acţiunea, renunţând la judecarea capătului de cerere privind anularea deciziei de imputare.
Prin sentinţa civilă nr. 1250 din 30 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea restrânsă şi a dispus anularea ordinului de destituire din funcţie şi obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite de la data de 11 august 2005 şi până la efectiva reintegrare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că ordinul atacat este nelegal, fiind emis cu depăşirea termenului de 60 de zile de la data finalizării cercetării prealabile, în condiţiile în care raportul de control a fost înregistrat la autoritatea pârâtă la 29 aprilie 2005, iar actul contestat este datat 11 august 2005.
Instanţa a constatat de asemenea că, reclamantului i s-a aplicat sancţiunea disciplinară cea mai grea, pentru abateri comise în perioada februarie 2003 – februarie 2005, deşi în raport de termenul de prescripţie de un an, nu se puteau reţine fapte anterioare datei de 11 august 2004.
Un al treilea motiv de nelegalitate invocat în considerentele sentinţei îl constituie faptul că ordinul a fost emis în intervalul în care reclamantul se afla în concediu legal de odihnă, în acest sens fiind aplicabile prevederile art. 60 alin. (1) lit. i) C. muncii, la care fac trimitere dispoziţiile art. 93 din Legea nr. 188/1999 care interzic luarea măsurii destituirii în timpul concediului de odihnă.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, pârâtul a învederat că instanţa a reţinut în mod greşit că ordinul de destituire din funcţie a fost emis cu depăşirea termenului legal de 60 de zile. În acest sens, pârâtul a subliniat că nu s-a ţinut cont de faptul că în perioadele 16 mai 2005 – 7 iunie 2005 şi 17 iunie 2005 – 22 iulie 2005, reclamantul s-a aflat în concediu medical, timp în care activitatea Consiliului de disciplină din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a fost suspendată.
Pârâtul a mai arătat că perioada supusă controlului de fond a fost februarie 2003 – februarie 2005, dar neregulile imputate reclamantului au fost săvârşite în majoritate, după data de 11 august 2004.
O a treia critică adusă sentinţei priveşte greşita reţinere a nelegalităţii ordinului faţă de împrejurarea că, la data emiterii, reclamantul era în concediu de odihnă. În acest sens, pârâtul a precizat că o asemenea situaţie nu se încadrează în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 35 din Legea nr. 188/1999, act normativ care, potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, completează dispoziţiile Legii Statutului poliţistului în domeniile care nu sunt reglementate.
Examinând cauza în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis şi a se dispune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Astfel, Curtea reţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, potrivit cărora sancţiunea disciplinară se aplică în maximum 60 de zile de la data finalizării cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei.
Raportul de control a fost într-adevăr înregistrat la autoritatea pârâtă la data de 29 aprilie 2005, ordinul de destituire fiind emis la 11 august 2005, dar în intervalele 16 mai 2005 – 7 iunie 2005 şi 17 iunie 2005 – 22 iulie 2005, reclamantul s-a aflat în concediu medical.
Or, raportul de serviciu fiind suspendat de drept datorită incapacităţii temporare de muncă, conform art. 81 lit. h) din Legea nr. 188/1999, activitatea Consiliului de disciplină din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor privind sesizarea formulată împotriva reclamantului era de asemenea, suspendată. Totodată, ordinul de destituire din funcţie nu putea fi emis în perioadele 16 mai 2005 – 7 iunie 2005 şi 17 iunie 2005 – 22 iulie 2005, întrucât, potrivit art. 35 din Legea nr. 188/1999, în perioada concediilor de boală raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate altfel decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză.
Astfel, întrucât în intervalul 29 aprilie 2005 – 11 august 2005, reclamantul a fost în concediu medical 59 de zile, rezultă că ordinul atacat a fost emis cu respectarea termenului legal.
Curtea constată, de asemenea, că au fost aplicate în mod eronat prevederile art. 60 alin. (1) lit. i) C. muncii potrivit cărora concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă.
Litigiilor născute între poliţişti, ca funcţionari publici civili cu statut special şi autorităţile publice în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea, având ca obiect actele de încetare a raporturilor de serviciu, le sunt aplicabile dispoziţiile Legii speciale nr. 360/2002, care se completează, potrivit alin. (1) din acest act normativ cu prevederile de drept comun în domeniul funcţiei publice, respectiv Legea nr. 188/1999.
Cât priveşte dispoziţiile Codului muncii, acestea, în conformitate cu art. 295 alin. (2), se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
Ori, deşi art. 55-65 din Legea nr. 360/2002 nu cuprind dispoziţii care să instituie interdicţia aplicării sancţiunilor disciplinare în anumite situaţii, o asemenea interdicţie este prevăzută de art. 35 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora doar în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză.
În raport de cele expuse mai sus, Curtea constată că ordinul de destituire din funcţie a fost emis cu respectarea prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 şi art. 35 din Legea nr. 188/1999.
În consecinţă, admiţând recursul, Curtea va casa sentinţa şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă, pentru judecarea fondului litigiului.
Cât priveşte împrejurarea că, parţial, abaterile disciplinare ar fi prescrise, prin depăşirea termenului de un an, acest aspect urmează a fi analizat cu ocazia cercetării fondului, când vor fi apreciate existenţa şi gravitatea fiecărei fapte imputate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor, împotriva sentinţei nr. 1250 din 30 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1926/2007. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 1930/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
