ICCJ. Decizia nr. 1963/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1963/2007
Dosar nr. 1139/35/2006
Şedinţa publică din 12 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 ianuarie 2005, reclamantul C.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, anularea Hotărârii nr. 10256 din 15 octombrie 2004 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este îndreptăţit la acordarea compensaţiilor prevăzute de legea menţionată, deoarece în perioada mai 1942 – martie 1945 s-a refugiat împreună cu familia, din localitatea Hotar în localitatea Beiuş, datorită persecuţiilor etnice exercitate de către autorităţile de ocupaţie, după Diktatul de la Viena.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 196/CA/2005 – PI din 13 iunie 2005 a admis acţiunea, a anulat hotărârea contestată şi a obligat pârâta să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada 5 mai 1942 – 6 martie 1945.
Instanţa a reţinut că soluţia se impune, în raport cu probele administrate şi cu dispoziţiile Legii nr. 189/2000.
Recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, împotriva sentinţei amintite a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 270 din 26 ianuarie 2006, hotărârea atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea suplimentării probatoriului, în sensul stabilirii cu certitudine a localităţii din care s-a refugiat reclamantul şi unde se situa aceasta în raport cu graniţa trasată prin Diktatul de la Viena.
Rejudecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 8/CA/2007 din 12 ianuarie 2007 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că probele administrate nu fac dovada indubitabilă a persecuţiei din motive etnice, care să justifice încadrarea reclamantului în dispoziţiile Legii nr. 189/2000, având în vedere că fişa din registrul de evidenţă a refugiaţilor se referă la o altă persoană decât tatăl reclamantului, fiind doar o coincidenţă de nume, declaraţiile notariale, ca şi cele judiciare ale martorilor propuşi, nu sunt relevante, întrucât susţin date contradictorii şi conduc la concluzia că familia reclamantului se afla în zona neocupată a satului Hotar, ceea ce exclude ipoteza că refugiul s-a datorat persecuţiei exercitate de autorităţile maghiare de ocupaţie.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond după casare a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.F., criticând-o pentru netemeinicie şi solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii sale, astfel cum a fost formulată.
Recurentul a susţinut în esenţă, că instanţa a interpretat eronat probele administrate.
Astfel, în ceea ce priveşte extrasul din Tabelul refugiaţilor, fişa pe care a depus-o la dosar i-a fost transmisă de către Arhivele Naţionale Bihor, la solicitarea sa de a-i comunica date referitoare la tatăl său, C.A., iar la o a doua solicitare formulată în acelaşi sens, aceeaşi instituţie i-a trimis o a doua fişă, cu alt număr, cu date diferite de prima, însă referitoare la aceeaşi persoană, ceea ce denotă că evidenţele nu sunt complete şi corecte.
A mai menţionat recurentul că şi referitor la declaraţiile martorilor, audiaţi nemijlocit de instanţă, concluziile Curţii de Apel au fost eronate, ţinând cont de faptul că, din aceste mărturii judiciare, rezultă că, între casa sa şi Valea Subpiatră erau 3 case, satul Subpiatră fiind înglobat în Ungaria, că familia C. s-a refugiat spre Vârciorog şi apoi mai departe, spre Beiuş, lipsind din sat din mai 1942 până în 1945, aspectele relatate de martori fiind cunoscute de la părinţi, întrucât aceştia erau minori la data producerii evenimentelor descrise.
Referitor la motivul refugiului, recurentul a arătat că acesta nu poate fi decât persecuţia exercitată de către autorităţile maghiare, martorii relatând în mod corect felul în care populaţia română şi inclusiv familia recurentului au fost persecutaţi, din motive etnice.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
Aşa cum rezultă din însuşi titlul OG nr. 105/1999, aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 189/2000, această ordonanţă priveşte acordarea unor drepturi „persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice" şi, din interpretarea teleologică a prevederilor actului normativ menţionat, reiese că subiectul reglementării îl constituie persoanele care au avut de suferit persecuţii pe criterii etnice, aflându-se în situaţiile enumerate de legiuitor la art. 1, din partea autorităţilor instaurate în România în perioada specificată.
În cauză, din adresele din 14 iunie 2006 şi 30 martie 2005 emise de Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale, coroborate cu declaraţiile judiciare ale martorilor B.M. şi P.C. şi, după cum însuşi recurentul – reclamant a susţinut în şedinţă publică, rezultă că locuinţa familiei acestuia s-a aflat în partea neocupată a localităţii Hotar, ceea ce confirmă concluzia instanţei de fond după casare, în sensul că măsura schimbări domiciliului familiei nu a fost materializarea unor persecuţii etnice din partea autorităţilor (care de altfel erau autorităţi române) sau consecinţa unor astfel de persecuţii oficiale.
Prin urmare, în mod corect, Curtea de Apel Oradea a reţinut că situaţia invocată de recurentul – reclamant nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.F., împotriva sentinţei civile nr. 8/CA/2007 din 12 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1962/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1966/2007. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
