ICCJ. Decizia nr. 201/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 201/2007
Dosar nr. 4310/2/2006
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 19 aprilie 2006, reclamanta G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, să se dispună anularea hotărârii nr. 15755/954 din 27 februarie 2006, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al prevederilor acestei legi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că refugiul s-a datorat prigoanei exercitate de autorităţile locale, precum şi ameninţărilor cu moartea din partea unor organizaţii legionare.
Prin sentinţa civilă nr. 1573 din 22 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ, a admis acţiunea reclamantei G.M., a anulat hotărârea nr. 15755/954 din 27 februarie 2006, emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 20 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că, din probele administrate în cauză, declaraţiile martorilor L.R. şi E.F., rezultă că reclamanta a făcut dovada persecuţiei, iar demersurile făcute la Arhivele Naţionale, pentru găsirea unor acte în dovedirea cererii, s-au dovedit infructuoase. Totodată, instanţa de fond a ţinut seama că reclamanta a depus la dosar hotărârea prin care surorii sale i s-au acordat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru aceleaşi motive şi aceeaşi perioadă solicitate de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta consideră că, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a apreciat în mod eronat că un cetăţean român ar putea fi persecutat de autorităţile româneşti, reclamanta refugiindu-se din oraşul Sighişoara, în localitatea Orhei din Ardealul de Nord, care nu a fost niciodată ocupată de Imperiul austro-ungar.
Totodată, recurenta apreciază că persecuţia organizaţiilor legionare, la care face referire reclamanta, viza populaţia de origine evreiască, reclamanta neproducând vreo dovadă privind apartenenţa la această etnie. Pornind de la numele de fată al reclamantei, K., care ar putea indica apartenenţa la etnia maghiară, recurenta apreciază că plecarea reclamantei pe teritoriul Ardealului de Nord s-a făcut de bună voie, legea aplicabilă nereferindu-se la persecuţiile îndurate de cetăţenii români de etnie maghiară sau de alte etnii.
Examinându-se sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 şi 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege fiind şi aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele pentru aplicarea OG nr. 105/1999, aprobate prin HG nr. 127/2002, persoanelor strămutate în altă localitate decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate şi cele expulzate, refugiate, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie, ca urmare a unui tratat bilateral. Prin aceleaşi norme s-a precizat că dovada încadrării în situaţiile prevăzute prin ordonanţa menţionată se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declaraţii cu martori.
În cauză, se constată că prin declaraţiile martorilor L.R. şi E.F., reclamanta a făcut dovada refugierii, ca urmare a persecuţiilor de natură etnică, în perioada 20 septembrie 1940 - 6 martie 1945, îndeplinind condiţiile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Nu pot fi primite criticile din recurs cu privire la situarea localităţii de refugiu într-un anumit teritoriu şi nici cele potrivit cărora dispoziţiile Legii nr. 189/2000 sunt aplicabile numai în cazul unor etnii, deoarece actul normativ menţionat nu cuprinde asemenea nuanţări.
Rezultă că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, urmând a se respinge recursul declarat, ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1573 din 22 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 200/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 202/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
